Recunosc... e o provocare, o mare provocare să mă pronunţ în sensul şi în rostul dantelăriei, chiar şi numai printr-o simplă lucrare de control. Mai ales că femeia fără nume din ziarul de ieri, Superboreea, mi-a strecurat pe sub uşă o scrisoare în care-mi spune, printre alte minunăţii sentimentale, că n-am curaj, că nu-s în stare să pot de/scrie o banală horboţică. Cică-n zadar am “ameninţat-o” (atunci) cu cele două catrene de “Fecunditate”... dacă nu-s capabil să “zugrăvesc” şi să “alint” o bagatelă, un fleac de şligherai. I-a plăcut foarte mult să-i zic “arată-mi, doamnă, taina corsetului de unde/ au coborât fiorii lianelor de ger,/ spre braţul meu (de-o viaţă) ce aştepta (stingher)/ virginitatea verde din frunzele fecunde!// Şi dă-mi binecuvântu-n păianjen de a trece/ şi-a-mi împleti capcana pe gerul din liane,/ cu fire de căldură dantele diafane/ s-ademenesc spre foamea sălbatecă şi rece!”... I-a plăcut şi mi-a pus în cutia poştală o droaie de fotografii de-ale sale, în care-i numai horboţele din creştet până-n talpă. Recunosc... n-am fost în stare să-i răspund atunci. A trebuit să apelez la doamna Consuela, consiliera mea de Taină literară, fiindcă şi ea poartă multă dantelărie. M-a invitat la ea pentru ca să mă “documentez” amănunţit... şi iată ce-a ieşit, iată lucrarea de control, iată darea mea de samă, iată ce duminecătură mov mi-a sugerat frumoasa prototipă: “Stranie siluetă printre oglinzi. Sonore dantele diafane dau farmec. Şi, discret, mi-ademenesc mirarea-n vârtejuri terpsihore, cu pas de mov-simfonic şi gând mov-menuet. Superba-ncrucişare a braţelor pe unde-i mai lesne să-(şi) ridice chemările la cer, în apele oglinzii vâsleşte. Nici secundei prezentul nu-i mai trece, trecuturile-i pier. Chiar răsuflarea nopţii fuge în sine, scade şi lasă loc secantei lunare peste tot. Nu poate nici o beznă, nici un coşmar nu poate dezlănţui Nimicul pe movul-savaot. Şi vin eratopăsări la geam. Şi parcă fură firimituri şi lacrimi să cunt aşa târziu la sfânta şi la prima lor duminecătură pe care-atâtea pene o scriu şi o descriu. Nu-i loc pentru oprire, nici pentru îndurare fiindcă o zi/Dante e o furtună-mov pe apele oglinzii în care mâini corsare vâslesc din ţărmul “filo” până în ţărmul “sof”. Frumoasă caravelă cu pânze pân-la cer. Le râvnesc şi le visează corăbieri haihui. În urma ei, atâţia pescuitori de perle îşi năruiesc oglinda în Marea Nimănui”. Nu?... Bineînţeles, aceste două doamne, Superboreea şi Consuela, mi-au promis încă o lungă documentare în lungul şi-n latul crinolinelor dumnealor dantelate, după ce-or citi şi-or fi sau n-or fi de accord cu modesta mea filigranare. Să vezi (după aceea)... lucrare de control la invidie, la ironie! Să vezi durere pe capul pizmătareţilor masculi şi femele! Să vezi!
