De mult n-am mai spus o scrisoare frumoasei
de aici, de acolo, de oricând şi de oriunde...
am să rog un fluture să-mi dicteze
ceva despre apropierea toamnei,
ceva despre cât de mari şi cât de fecunde
pot fi cuvintele pentru sufletul acestei mirese!
Acestei mirese despre care s-au scris cele mai
înalte şi cele mai adânci poezii...
şi-mi aduc aminte cum pe fiecare frunză scrie
toamnă, cu galben în caligrafii de vânt,
şi iartă-mă şi bună seara, doamnă...
şi se aude un fel de frig, un fel de nu mai sunt!
Şi-mi mai aduc aminte cum în toamna aceasta
nu mai plec de acasă, cum nici o plecare
nu mai are preţ, cum rămân să mângâi umbra
de mireasă şi să păzesc iubirea de îngheţ...
fluturele mi se aşterne pe umăr
şi-mi dictează încet acest poem despre toamnă!
