Din ce în ce mai des, în ultima vreme, aud părinţi care îşi sprijină copiii să plece din oraş. Să plece la studii în Bucureşti, Iaşi sau Cluj, pe urmă să plece cu burse în străinătate şi, dacă se poate, să rămână pe acolo. Dacă, în urmă cu 15-20 de ani, părinţii gălăţeni făceau tot ce le stătea în putinţă să-şi determine copiii să se întoarcă în urbe, acum, toţi recunosc, deşi cu inima strânsă, că aici nu mai există perspective. Îşi fac socoteli cum să-şi ţină copiii la studii, îşi fac socoteli cum să-i ajute să-şi cumpere case şi, în final, îşi fac socoteli cum să-şi vândă avutul de aici şi să se mute după copii, în cele patru vânturi. Nu face nimeni lucrul acesta de plăcere, ci de nevoie. Pentru că, oricât ne-ar durea, realitatea ne loveşte în faţă: Galaţiul devine, pe zi ce trece, un oraş tot mai neatractiv pentru investitori. Nu avem căi de acces moderne, nu reuşim să ne impunem drept destinaţie turistică nici măcar pentru vasele de croazieră de pe Dunăre, nu exploatăm nici comorile de patrimoniu pe care încă le avem. Industria noastră, atâta câtă a mai rămas, e ca un club select, cu circuit închis, cu un număr de angajaţi care mai degrabă stagnează, dacă nu e chiar în scădere, şi care nu mai reuşeşte, ca altădată, să susţină şi comerţul şi serviciile ce, odinioară, făceau din Galaţi un oraş puternic, printre primele şapte din ţară.
Rezultatul e vizibil cu ochiul liber: puterea de cumpărare ne-a scăzut, micile magazine se închid văzând cu ochii, la fel şi micile ateliere meşteşugăreşti, aproape în toate zonele din oraş există spaţii comerciale cu anunţul "De vânzare" sau "de închiriat", dar clienţi ioc. A scăzut şi preţul terenurilor, nici cel al caselor nu se simte prea bine, veştile sunt proaste de prin toate zonele. Dacă un potenţial investitor ajunge totuşi în oraşul de pe Dunăre, o face după un drum lung, de cel puţin trei ore, de la cel mai apropiat aeroport. Un drum care e de cele mai multe ori parcurs chinuit, trecând prin localităţi modeste de câmpie, a căror înfăţişare descurajează şi mai mult. Ajuns în Galaţi, investitorul se izbeşte de alte şi alte obstacole: birocraţia stufoasă, lipsa facilităţilor reale - e suficient să ne amintim ce se întâmplă sau mai bine zis nu se întâmplă cu Parcul Industrial, şi un sistem de şpăgi care îl descurajează chiar şi pe cel mai hotărât dintre ei.
Nu vreau să vorbesc acum cu păcat dar, cel puţin la capitolul şpăgi, am înţeles că fenomenul - vechi, desigur - este chiar dus la rang de artă: nu se mai dau bani în plic, dar se facilitează accesul la servicii ieftine sau chiar gratuite, se dau comisioane din sumele incluse în proiectele cu finanţare europeană, se asigură accesul la anumite informaţii sensibile, de natură a influenţa cursul unor viitoare afaceri. Pe scurt, mânăriile s-au rafinat. Din păcate, efectul pe care acestea îl au, pe termen lung, asupra sănătăţii economiei locale este cancerigen. Un cancer care ne transformă, văzând cu ochii, într-un municipiu depopulat, care nu mai reuşeşte să fie motor pentru restul judeţului - suferind şi el de lipsa infrastructurii şi a utilităţilor care i-ar fi permis să atragă bani străini. În acest context, vestea că Oţelul, echipa de suflet a Galaţiului, se duce în B, parcă nu mai miră pe nimeni. E doar încă o dovadă, dacă mai aveam nevoie de vreuna, că devenim, încet, dar sigur, un oraş de rangul II, din care toată lumea pleacă.
