"Construieşte o şcoală şi vei închide o puşcărie" spunea Victor Hugo, iar cuvintele sale, izvorâte din experienţa vieţii într-un alt secol şi un alt colţ de lume, se potrivesc perfect şi României de astăzi, în care şcolile se comasează şi se închid, iar puşcăriile sunt neîncăpătoare.
Dacă nu ai educaţie solidă, nu ai nimic. Indiferent câte şmenuri ai face, indiferent câte maşini strălucitoare şi vile somptuoase ţi-ai construi din furtişaguri mai mici sau mai mari, lipsa de educaţie se va vedea şi, mai devreme sau mai târziu, te va aduce după gratii. Ştiu că afirmaţia mea poate părea naivă într-o societate în care non-valoarea a ajuns la rang de titlu de nobleţe, iar exemplele pe care copiii le au sunt, de cele mai multe, la limita penalului. Şi totuşi, susţin cu tărie că, pe termen lung, doar educaţia ne va salva. Asta doar dacă, la rândul nostru, conştientizăm pericolul şi o salvăm noi de la pieire.
Dacă vom continua să tratăm sistemul de învăţământ ca pe un paria al alocărilor bugetare, dacă vom continua să plătim educatorii, învăţătorii şi profesorii mai prost decât pe cei care muncesc la câmp, cu ziua, nu mai avem scăpare. Deja în sistem au rămas, cu puţine excepţii de oameni devotaţi şi dedicaţi meseriei, doar aceia care nu au avut alternativă. Iar asta se vede extrem de clar în rezultatele concursurilor de specialitate, definitivat, titularizare etc. Dascălii pentru care chiar te duci cu drag la şcoală au rămas puţini, extrem de puţini. Îmi amintesc de anii de gimnaziu, când abia aşteptam să începem studiul unei materii noi, principala curiozitate, pe lângă manualul suplimentar, fiind să ne cunoaştem profesorul. Aşteptam întâlnirea cu emoţie, cu inima cât un purice: avea să ne placă, urma să fie mulţumit de noi? Acum, nici vorbă de aşa ceva... Şi nu e doar vina copiilor, mult mai grăbiţi şi agitaţi, mai neatenţi, sufocaţi de cantitatea de informaţie inutilă. E şi vina profesorilor, copleşiţi, la rândul lor, de facturi, de neajunsuri, de viaţă.
Ignorarea sistemului de învăţământ are implicaţii mult mai mari decât ne putem imagina acum. Iar ministeriabilii şi aleşii nu vor să înţeleagă că nu doar informaţia este cea care se transmite în şcoli. Acolo se învaţă sau ar trebui să se înveţe un sistem de valori, un set de reguli care te ghidează pe viaţă. Acolo începi să discerni între bine şi rău, acolo afli că orice abatere se lasă cu sancţiuni, că nu poţi să faci orice, oricum, oricând fără ca asta să presupună şi o pedeapsă. În familii, de multe ori, abaterile sunt iertate uşor. Despre părinţi, cel puţin în principiu, orice copil ştie că îl iubesc necondiţionat. De aceea nu există spaima unei supărări definitive. Pe când admiraţia unui dascăl, ca s-o câştigi, trebui să fii bun şi foarte bun, iar ca s-o menţii, trebuie să respecţi disciplina impusă. De aceea şcoala, vorba lui Hugo, te ţine afară din puşcărie. Or, deja semnale de alarmă sunt multe. În comunităţile mici care au rămas fără şcoală - uneori închisă imediat după ce a fost modernizată cu fonduri europene - rata abandonului şcolar a crescut. Iar un copil care nu face nici opt ani de şcoală va ajunge un adolescent lipsit de orice repere profesionale, fără abilităţi, fără modele, de multe ori fără moralitate. Un candidat perfect pentru puşcării. Asta ne dorim pentru România? Noi, sigur nu, guvernanţii însă, se pare că da.
