Să rememorăm. Pe când democraţia se-ntorcea, spăşită, pe meleagurile noastre – iată că sunt deja 25 de ani de atunci - se năştea, ca un fel de copil din flori al tranziţiei, conceptul de traseism politic. Vă amintiţi, desigur, primul mare scandal din FSN, care l-a făcut pe Ion Iliescu să se dea de ceasul morţii, de groază că gaşca lui Petre Roman sparge proaspătul partid-stat din România. Ce tirade… Ce mânie proletară!
Evident, n-am inventat noi, românii, ideea de migraţiune dintr-un partid în altul. Se-ntâmplă şi la case mai mari, chiar dacă (zic!) la ei e mai mult o chestiune de principii, decât o trădare de dragul ciolanului, al banului sau al unor amnistii penale. Trădarea e o meteahnă veche de când lumea, dar nicăieri nu-i mai acasă la ea ca-n politică. Trebuie să mai recunoaştem şi că la noi, la români, lucrurile se petrec mai cu talent şi mai cu pasiune decât la alţii. Căci n-a fost politician român care să nu fi înfierat măcar o dată, cu furie, trădarea foştilor amici, deşi, la rândul lui, migrase măcar o dată-n viaţă dintr-o barcă electorală în alta, iar gestul i s-a părut perfect normal.
Făţărnicie. Cam acesta ar fi cuvântul care rezumă cel mai bine caracterul politicianului român. Trădează fără a recunoaşte că trădează, nici să-l arzi cu fierul înroşit. Îi pupă zgomotos pe cei care-şi vând aliaţii în favoarea lui. Îi scuipă cu scârbă pe cei care trădează în favoarea altcuiva. Cântăreşte totul cu greutăţi diferite, ca şi cum lumea lor ar fi guvernată de două coduri morale paralele.
Plutarh scria că Iulius Cezar ar fi spus, nu o dată, că iubeşte trădarea, dar îi urăşte pe trădători. În gura lui Cezar părea o cugetare inspirată, adecvată strategiei de apărare a intereselor publice în faţa complicatelor intrigi care se urzeau pe atunci în imperiul Romei. Însă şi dâmboviţeanul Farfuridi a spus, prin condeiul lui Caragiale, acelaşi lucru, prilej tocmai bun ca expresia să fie împinsă înspre zona egoismului feroce.
„Trădaţi la noi, că e moral” – este spiritul politicii româneşti, reconfirmat – iată! – prin ordonanţa privind introducerea în legalitate, pentru fix 45 de zile, a trădării politice. Nu există nici un dubiu: actul normativ tocmai plăsmuit de Guvern, este dovada supremă că făţărnicia guvernează România. Poate că lucrurile ar fi trecut neobservate dacă se întâmplau într-un an fără alegeri. Însă, puse pe tapet acum, când bate la uşă cel mai echilibrat scrutin pentru preşedinţie din istoria ţării, capătă nişte conotaţii înfiorătoare.
Practic, se cumpără aleşi şi, prin ei, se cumpără voturi. Promisiunea unor avantaje administrative pentru popor (prin deblocarea deciziilor din consiliile locale şi cele judeţene) este doar o gogoaşă electorală. Acele avantaje ar trebui să le vină oricum, ca efect al legii, indiferent de culoarea politică a primarilor şi consilierilor. Dacă guvernanţii nu le-au dat, e chiar vina lor, căci arată că au condus ţara politicianist. Că s-au folosit de putere pentru a-şi defavoriza adversarii politici şi, implicit, pentru a-şi bate joc de popor. Ceea ce este imoral, dar şi ilegal. Fapta se numeşte „abuz în serviciu” şi se regăseşte în Codul Penal.
Zarurile au fost aruncate. Rămâne doar de aflat răspunsul la o întrebare cheie: unde se ascunde societatea civilă care ar trebui să sesizeze Justiţia că drepturile românilor sunt călcate în picioare?
