Circul carpato-danubiano-pontic ar trebui să mai piardă puţin din avânt, măcar zilele acestea. Dinspre Est, mai exact dinspre Rusia vin veşti din ce în ce mai îngrijorătoare, iar aceste veşti nu ar trebui, în niciun caz să ne lase reci. Aflăm că batalioane de tancuri ruseşti se pierd din ce în ce mai des pe teritoriul statului ucrainian. Aflăm că preşedintele rus îşi doreşte pacea, dar totuşi le reaminteşte vesticilor, prieteneşte, că Rusia este în continuare una dintre cele mai mari puteri nucleare ale lumii. Luni, aflăm din partea cealaltă, dinspre NATO, că alianţa urmează să-şi înfiinţeze cinci baze militare noi, dintre care una pe teritoriul României, cu scopul clar de a descuraja acţiunile Marelui Urs de la Răsărit. Aflăm de dramele trăite de ucrainienii de rând, care sunt prinşi într-un război ce nu este al lor şi care îşi pierd copiii şi nepoţii, victime ale gloanţelor trase de soldaţi în uniforme fără însemne.
Pe malul Dâmboviţei, pe de altă parte, nu se vede deloc situaţia de ansamblu. Sunt mult mai importante alegerile din noiembrie, traseismul aleşilor locali, înjurăturile, decât, să spunem, poziţia pe care ar trebui să o adopte Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Nu pretind că sunt vreun specialist, însă, personal, mi s-ar părea de bun simţ ca măcar acum, în ceasul al treisprezecelea, să se găsească un dram de minte din partea celor care conduc destinele ţării pentru a se vorbi pe o voce unitară. Pentru că există două scenarii absolut posibile şi deloc îmbucurătoare:
Primul, foarte posibil de altfel, ar fi ca, în prag de iarnă, România să se trezească în situaţia de a fi nevoită să adăpostească sute de mii, poate milioane de ucrainieni ce fug din faţa tăvălugului rusesc. Tăvălug ce va tăia şi gazul pentru Europa. Pentru că aşa eşti mai eficient... Iarna poţi să îngheţi, la propriu, un întreg continent. Atunci să te ţii de situaţii dramatice. De morţi de frig. De foame.
Cel de-al doilea scenariu, ceva mai puţin probabil, deşi nu imposibil, ar fi ca tăvălugul rusesc să rămână fără frâne şi să se oprească, din inerţie, de-abia pe la Bucureşti. Atunci, alegerile din noiembrie ar deveni caduce. Pentru că, în loc de un Ponta, de un Iohannis, de un Tăriceanu, de Macovei sau Udrea, în fruntea statului am avea un fel de Iosif Vissarionovici ceva mai mic. În acel moment vom retrăi dramele bunicilor şi străbunicilor noştri, care au aşteptat americanii.
În aceste zile, harta Europei este în curs de redesenare, fie că ne place să o vedem sau nu. Alianţele se schimbă, promisiunile aşişderea. În timp ce ai noştri se luptă pentru o bucată de ciolan, polonezii îşi trimit la Bruxelles, în plin an electoral, poate cel mai important politician, pe Donald Tusk, cel care va prelua şi conducerea Consiliului European de la 1 Decembrie. Polonezii au înţeles că au nevoie de un politician de anvergură la masa Europei şi nu vreun Gigi, Vadim. Domnilor, doamnelor, să ne trezim!
