Acum vreo săptămână, în satul Moscu, chiar în curtea bisericii s-a desfăşurat un… „Festival al Dulciurilor”. Nu vă imaginaţi că a fost cine ştie ce chestiune pompoasă, cu oficialităţi scorţoase plesnind de importanţă. Au fost pur şi simplu oameni, aşa cum sunt ei, nu „prefabricaţi” politic sau administrativ, ci trăind viaţa din plin, cu bune, cu rele şi, iată, cu o sărbătoare în care 50 de gospodine din sat au pus pe masă prăjituri de casă, autentice, o minunăţie!
Am pomenit de această sărbătoare pentru că, în opinia noastră, e ca o întoarcere la adevăratele valori ale comunităţii, la lucrurile simple, dar esenţiale ale unui trai curat şi cinstit şi faţă de tine însuţi şi faţă de cei din jur. Pentru că, dincolo de pretextul unei întreceri culinare, a fost o zi în care părinţii au stat alături de copii, bunicii de nepoţi, s-a cântat, s-a jucat, cei mai harnici şi pricepuţi din sat au fost lăudaţi şi aplaudaţi.
Pe timpuri, înainte să „ne civilizăm” şi să intrăm cu surle şi trâmbiţe în societatea de consum, nu era gospodină care să nu aibă acasă vreun „caiet” cu reţete de bucate alese Unele dintre ele se dădeau de la o generaţie la alta, erau o veritabilă moştenire de familie, etalată în zilele de sărbătoare. Din păcate, în ultimele decenii am cam lăsat deoparte reţetele de familie şi ne-am înregimentat disciplinaţi în angrenajul societăţii multilateral hipermarketizate. În toate cofetăriile se merge cam pe aceleaşi reţete, aceleaşi prăjituri, aceleaşi dulciuri au început să apară invariabil de la evenimentele simandicoase din târg până la sărbătorile de familie. E un soi de egalitarism bizar, din care dispare identitatea şi personalitatea gospodinei, iar savoarea reţetelor de altădată e luată de gustul semipreparat al producţiei la scară industrială.
Dar goana asta după „semipreparate” nu e numai în domeniul alimentar. În fiecare zi înghiţim tot felul de „semipreparate” politice, administrative, am ajuns adesea să acceptăm „ca naturale” ipocrizia unor reprezentanţi ai autorităţilor, dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ a unor haimanale sau notorietatea unor „dive” de carton. E „desuet”, în schimb, să fii romantic, să crezi într-o idee sau să fiii pur şi simplu onest faţă de cei din jurul tău. Mare păcat că am lăsat să se întâmplă asta, că adesea nu ne-am folosit libertatea pentru a face alegeri mai sănătoase, mai bune, mai creative, ci unele ce ne conduc spre aplatizarea conştiinţei şi un soi de egocentrism găunos. Societatea de consum a devenit o formă de canibalism rafinat, în care ambalajul contează mai mult decât conţinutul, iar aparenţele sunt mai importante decât cruda realitate a goliciunii noastre interioare.
Că se mai întâmplă „minuni” precum cele de la Moscu, ar trebui, poate, să ne dea speranţă. „Reţeta” tradiţională de a-ţi iubi aproapele şi de a clădi alături de el o comunitate încă mai există. Ar trebui să ne bucurăm cu toţii de ea, acum până nu uităm de tot care ne sunt rădăcinile.
