Alegerile care se apropie - şi despre care nu am să scriu, întrucât prefer ca lupta să se poarte pe alte rânduri, nu cele semnate de mine - mă face să mă gândesc la un alt tip de alegeri, unele mai subtile, dar ale căror efecte nu durează doar patru ani.
Într-un episod din serialul "Neveste disperate" (pe care îl mai urmăresc uneori, la întâmplare), apărea întrebarea cum se naşte un criminal, ce anume determină transformarea unui copil cu mintea întreagă într-un ucigaş dezaxat. Acolo, era vorba despre un tată care plecase, despre o mamă alcoolică şi despre ani întregi de abuzuri. Pe undeva, de înţeles, poate, deşi nu există circumstanţe care să scuze crima.
Mult mai greu de înţeles mi se par însă lucrurile care transformă oameni absolut normali, proveniţi din familii întregi, fără mame care beau, fără dificultăţi majore, fără poveşti înfricoşătoare, în persoane complet lipsite de limite.
Nu mai sunt la vârsta la care să cred în poveşti cu zâne, nici în binele izvorât dintr-o conştiinţă de om drept şi curat la suflet. De aceea, înţeleg că politica şi afacerile nu se prea îmbină cu facerea de bine, ca să zicem aşa. Sunt lumi urâte, în care de cele mai multe ori triumfă răul, în care valorile sunt adesea furtul, înşelăciunea, manipularea, profitatul fără ruşine de slăbiciunea sau neştiinţa altora. Aşa că nu e de mirare că simplul fapt că evoluezi în aceste lumi te schimbă, uneori fundamental. Nici măcar nu e de mirare că ajungi să consideri matrapazlâcurile şi tunurile dezvoltare durabilă, nu e de mirare că traseismul politic e normalitate. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb cum de nu se gândesc stimabilii politicieni sau oameni de afaceri că ulciorul nu merge de multe ori la apă, că, inevitabil, mizeria de sub preşul lor va ieşi la suprafaţă, că, până la urmă, e suficient să întâlnească doar un om corect şi cinstit, care să nu se supună presiunilor şi şantajului, pentru ca tot eşafodajul lor clădit pe nisipuri mişcătoare să se prăbuşească. Să fie chiar atât de siguri pe propriile puteri de convingere, pe oamenii pe care inevitabil îi adună în jurul lor, pentru a le rezolva o treabă sau alta, oameni care însă nu le sunt prieteni şi care le stau alături doar atâta timp cât propriile interese le-o cer? Nu ştiu care sunt mecanismele.
L-am văzut evoluând pe fostul meu coleg de liceu, Mihail Boldea, de la un elev foarte bun şi un student eminent, la un tânăr avocat de succes. Şi m-am bucurat pentru el. Pe urmă, l-am văzut schimbându-se, încet, încet, ajungând apoi deputat, intrând în conflict cu legea şi, inevitabil, după gratii. Nu mă pronunţ în ceea ce priveşte vinovăţia sa, o va face, în toate cauzele, instanţa. Dar cum a ajuns un tânăr care promitea atât de mult să uite ce-l învăţaseră profesorii şi părinţii, să rişte liniştea familiei şi propria-i libertate, totul în numele averii? Ce mecanisme au funcţionat aici? Care a fost momentul acela critic în care alegerea făcută i-a modificat tot mersul firesc al existenţei? Mă uitam, la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, la colegii mei de generaţie. Unii cu copii frumoşi şi cariere înfloritoare, alţii doar îndrăgostiţi de muncă, dar cu toţii ţinând capul sus, cu demnitate. Şi nu ne-am comparat averile. Fiindcă, pentru toţi, averea cea mai de preţ era, în momentul acela, întoarcerea acasă. Posibilă tocmai fiindcă, la momentul potrivit, am ales cu capul limpede.
