Să fim serioşi! N-am inventat noi, românii, corupţia. Nici măcar lupta împotriva corupţiei nu-i patent românesc, oricât s-ar străduit unii de pe aici să-şi asume paternitatea ideii. De fapt, cea mai interesantă acţiune anticorupţie consemnată vreodată de cărţile de istorie s-a întâmplat în anii ’90, în Italia. Procurorii italieni au lansat atunci celebra acţiune „Mani pulite” („Mâini curate”), care a dus, prin arestări şi condamnări spectaculoase, la suprimarea unor filiere infracţionale ample, dar şi la scoaterea de pe scena politică a mai multor partide, căci (nimic nou) politica mergea mână-n mână cu crima organizată. Vă amintiţi, desigur, serialul „Caracatiţa”, inspirat tocmai din acea amplă operaţiune antimafie.
Însă nici măcar în pasionala Italie lucrurile n-au mers până la capăt, căci „Mani pulite” a fost oprită cu ordin de sus (de foarte sus), dat fiind că, pe fondul faptului că anchetele ajunseseră la clasa politică în ansamblul ei, exista risc major de anarhie. Ulterior, lucrurile au luat o turnură romantică (deh, vorbim de Italia…), s-au scris cărţi, s-au făcut filme, au apărut o puzderie de bancuri. Însă lupta contra mafiei n-a mai fost cea de la început, ci doar o treabă lejeră, cât să nu apară impresia că lucrurile au fost scăpate de sub control.
Sincer vorbind, situaţia din România de acum seamănă destul de mult cu cea din Italia de dinainte de „Mani pulite”. Anchetele declanşate de DNA în ultimii ani, condamnările spectaculoase obţinute recent în câteva dosare grele, dar şi perspectiva că – uite! – s-a ajuns la oameni care păreau de neatins, indică faptul că ne aflăm la o răscruce. Dacă DNA va continua cu aceeaşi viteză, atunci sunt şanse să vedem, în câţiva ani, o curăţire de infractori a instituţiilor. Dacă nu - asta e! – va trebui să consemnăm în jurnalele personale, pentru urmaşi, că mafia a învins.
Şi în România, ca şi în Italia anilor ’90, avem două aspecte ale sistemului infracţional. Pe de o parte avem persoanele interesate să corupă: oameni de afaceri lacomi, politicieni obsedaţi să obţină maximum de voturi, cetăţeni disperaţi că nu-şi pot rezolva problemele din cauza birocraţiei excesive. Pe de altă parte avem o mulţime de funcţionari care, pe fondul unei moralităţi discutabile, sunt dispuşi să accepte mita. Iar prin mită nu înţeleg neapărat bani şi/sau bunuri, ci şi siguranţa unui post public bine plătit. Ba chiar socotesc că funcţionarul corupt, dispus să încalce legea pentru bani sau pentru a face jocurile unui politician, este mai periculos decât corupătorul. Căci el, funcţionarul, este plătit de noi toţi tocmai pentru ca încălcarea legii să nu se producă.
De altfel, de aceea a şi prosperat crima organizată: pentru să oamenii din sistemul public (şi includ aici tot, de la administraţie până la justiţie) au acceptat şi acceptă să fie corupţi, dacă nu cu bani, atunci cu tot felul de privilegii şi avantaje. Mai grav este că, uneori, până şi obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă în instituţiile statului este condiţionată de şantajul politic. Este tot corupţie şi, de cele mai multe ori, este punctul de plecare al tuturor relelor.
Ce-aţi spune dacă „Viaţa liberă” ar lansa o campanie de curăţire de corupţi a clasei politice şi a administraţiei publice? Sunteţi dispuşi să ne ajutaţi să strângem probe şi să le ducem în faţa Justiţiei?
