Opriţi Experimentul Galaţi!

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Câteodată am sentimentul că pe pielea gălăţenilor se desfăşoară un fel de experiment. Unul în care vreun savant dement vrea să vadă până unde poate merge răbdarea noastră, câtă sărăcie sau umilinţă putem înghiţi fără a ridica vreun deget. Altfel cum s-ar putea ca, în ultimele decenii, Galaţiul să intre treptat pe o pantă atât de abruptă, fie că vorbim de economie, de administraţie, urbanism, condiţii sociale etc. Bun, vor spune unii că s-au dus de râpă marile întreprinderi ale industriei grele, că s-au furat, că s-au dărâmat sau pur şi simplu nu au rezistat pe piaţă. Vor mai spune că mulţi au plecat să-şi caute norocul pe „afară”, că şcoala nu mai este ce a fost odată, că greu mai găseşti un meseriaş să bată un cui ca lumea, că salariile sunt mici şi întreţinerea mare.

Problema este că prin „capitalismul nostru original” au trecut şi alte oraşe, şi alte judeţe, fără a se lăsa copleşite. Îmi amintesc de vremea când priveam cu o oarecare compătimire la concetăţenii noştri de prin Valea Jiului, Vaslui, Botoşani şi chiar la vecinii din Brăila sau Tulcea şi nu ne gândeam că ar fi vreodată posibil „să ajungem în halul în care au ajuns ei”. Şi, totuşi, uite că Galaţiul pare acum o comunitate în derivă, intrată într-un soi de stare depresivă, o stare de resemnare în faţa implacabilităţii unui viitor tern şi lipsit de speranţă.

Starea asta îmi aduce aminte de un alt experiment celebru, Experimentul Piteşti, în care prin „savante” programe de „reeducare”, victimele se transformau în călăi, iar ideea de tortură, asupra ta sa asupra celorlalţi devenea un soi de a doua natură. Cred că şi noi am fost supuşi  unui soi de „reeducare”. Am permis să fim ţinuţi în izolare, fără perspective, fără planuri de relansare economică şi socială, într-un soi de „enclavă” a tuturor imposibilităţilor. Când este vorba de Galaţi nu se poate face aeroport, nu se poate o autostradă, nu se poate construi nimic, nu se poate îndrepta nimic, e un oraş în care suntem ameţiţi cu promisiuni faraonice, dar ne fuge asfaltul de sub picioare şi un judeţ în care se trăieşte la limita subzistenţei, dar ne reformăm cu vorbe de duh şi emanaţii de mahala.

Aşa se face că am ajuns să ne mulţumim cu puţin, cu foarte puţin, cu firimiturile care cad de la masa celor parcă născuţi să stea ţonţoroi în fruntea bucatelor. Mai aşteptăm un leu la subvenţia la căldură, ne mai bucurăm de o amânare la plata datoriilor, mai curge cu ţârâita ceva la alocaţie şi uite aşa nici nu trăim, nici nu murim. Am devenit un fel de zombi, o masă amorfă, iar apatia şi resemnarea a fost calea spre a devenit proprii călăi. Stăm liniştiţi "la locurile noastre", acceptăm să ne lăsăm purtaţi de valul stârnit de tot felul de dinainte „aleşi”, până în ziua în care apele tulburi ne vor trece definitiv pe deasupra capului.

Mă gândesc, totuşi, că până şi după o bombă atomică tot mai supravieţuieşte un om, un fir de iarbă, ceva de care să te agăţi pentru a o lua de la capăt. E timpul, poate, şi pentru noi să ne căutăm propriul „fir de iarbă” de la care să oprim „deşertificarea” Galaţiului. Iar dacă drumul vi se va părea prea lung, nu renunţaţi. Faceţi ceva, numai faceţi! Şi poate aşa vom opri Experimentul Galaţi.

Citit 1965 ori Ultima modificare Luni, 27 Octombrie 2014 17:39

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.