Inaugurarea noului Muzeu de Istorie, Cultură şi Spiritualitate Creştină din Galaţi a trezit numeroase reacţii pro şi contra în urbea noastră. În mod cert, avem două tabere: de o parte sunt cei care aplaudă cu entuziasm demersul, iar de altă parte sunt cei care îşi manifestă zgomotos furia. Se împuşcă vorbe, se ignoră adevăruri, se zugrăvesc realităţi paralele, care refuză vehement să devină tangente, deşi normalitatea le obligă la asta. E cumva frustrant.
E nevoie, însă, să gândim limpede. Nu este nicio taină că noul şi superbul Muzeu de Istorie, Cultură şi Spiritualitate Creştină din Galaţi funcţionează într-o clădire cândva simbol pentru arta modernă. Decenii de-a rândul, Muzeul de Arte Vizuale a fost un reper extrem de important pentru tinerii artişti, iar retrocedarea lui către proprietarul de drept a provocat rumoare. Din păcate, nemulţumirile comunităţii artistice nu au trezit emoţii şi la instituţiile obligate să rezolve problema unui spaţiu adecvat pentru Muzeul de Arte Vizuale. Aşa că frustrarea artiştilor plastici a tot crescut şi s-a revărsat – complet nedrept! – asupra Bisericii.
Dacă este să găsim un vinovat pentru dispariţia Muzeului de Arte Vizuale (deşi ar trebui să ne uităm mai degrabă după soluţii!), atunci nu trebuie să căutăm la Arhiepiscopia Dunării de Jos. Biserica nu are nicio vină în toată această poveste, căci nu a făcut altceva decât să recupereze un imobil care i-a fost furat de comunişti. Demersul de revendicare a fost legal, consfinţit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Caz închis. În căutarea vinovaţilor, ar trebui să ne uităm în curtea administraţiei publice şi să-i descoperim pe cei care, deşi ştiau de retrocedare încă de acum zece ani, n-au făcut nimic (sau aproape nimic) pentru a construi un alt sediu al artelor. Ce-au păzit preşedinţii Consiliului Judeţului? Ce-au lucrat şefii Direcţiei pentru Cultură? Unde s-au pitit primarii urbei?
Dacă e să căutăm vinovaţi, atunci să-i căutăm unde trebuie! A anatemiza Biserica, pentru că şi-a cerut un drept, este un gest amoral, mai ales atunci când reproşurile contestatorilor sunt amestecate cu invective, adevăruri răstălmăcite (cum ar fi legenda vilelor norvegiene) şi propagandă. Să fim oneşti! Nu e în dezbatere libertatea religioasă. Analizăm drepturi. Arhiepiscopia Dunării de Jos nu a cucerit muzeul în numele Domnului, cu armele scoase, ca vechii cruciaţi. E o simplă retrocedare, în baza actelor de proprietate şi a drepturile conferite de legile după care funcţionează statul român. Caz închis.
Ceea ce rămâne cu adevărat de admirat este tocmai gestul Bisericii de a face acolo tot un muzeu, deşi putea să facă o reşedinţă episcopală, mai ales că pentru asta a construit clădirea, acum o sută şi mai bine de ani. Mai mult decât atât, în doar doi ani, Arhiepiscopia Dunării de Jos a realizat ceea ce stăpânirea comunistă şi cea de după n-au fost în stare să facă în câteva decenii: a renovat şi consolidat imobilul aflat într-o stare avansată de degradare. De câteva ore, Muzeu de Istorie, Cultură şi Spiritualitate Creştină din Galaţi este în circuitul public. Să-i urăm bun venit în istoria urbei şi să mergem să-l vizităm. Merită!
