"Nu-i da omului cât poate duce", o zicală românească binecunoscută şi din ce în ce mai des invocată în ultimii ani, devine aproape un laitmotiv pentru situaţia în care se află foarte mulţi gălăţeni. Împovăraţi de datorii, constrânşi de venituri mici sau de inexistenţa acestora, foarte mulţi aleg plecarea din ţară. Nu fac asta pentru îmbogăţire, cum o văd mulţi dintre cei rămaşi în urmă, ci ca pe singura variantă de supravieţuire, în condiţiile în care o piaţă a muncii unde sunt circa 20.000 de şomeri şi doar circa 20 de locuri de muncă vacante în orice zi ai alege să cauţi nu oferă variante. Să ne înţelegem, Galaţiul nu mai este demult o variantă nici pentru tinerii cu carte multă, nici pentru cei cu prea puţină, singurii care mai au o şansă pe piaţă sunt profesioniştii de vârstă mijlocie, cu meserii vocaţionale.
În ceea ce-i priveşte pe tinerii cu carte multă - asta însemnând diplomă de licenţă şi master, experienţele primilor ani de lucru sunt destul de amare. 1.000 de lei în mână salariu pentru un începător cu studii superioare înseamnă, până la urmă, foarte puţin. Iar aşteptările cresc odată cu trecerea timpului, după cum cresc şi nevoile. Soluţia plecării la muncă în străinătate vine dureros, mai ales pentru familie şi prietenii apropiaţi, dar mai cu seamă pentru cel în cauză. Aici există o diferenţă clară de atitudine între cei care aleg să plece la studii şi se stabilesc definitiv în străinătate şi cei care studiază acasă, încearcă să-şi facă o viaţă acasă şi se hotrărăsc să plece după doi, trei ani de umilinţe. Nici pentru unii, nici pentru ceilalţi, alegerea de a pleca nu este una uşoară: ambele categorii lasă în urmă cel puţin părinţi, dacă nu şi fraţi, iar familiile nu sunt din cele dezorganizate, ci dimpotrivă. În consecinţă, absenţa celor dragi va cântări greu în procesul de adaptare.
Pentru tinerii şcoliţi, adaptarea va fi, de regulă, ajutată şi de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională, ai cărei membri e posibil să fi trecut prin experienţe similare şi care le pot oferi sprijin. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când pleci să faci o muncă brută, de efort şi de uzură fizică. Dacă sufletul nu ţi-e bine, pentru ca în puţinul timp de refacere pe care-l ai să îţi reîncarci bateriile, vei claca, iar semnalele sunt că mai devreme, nu mai târziu. Românii, iar gălăţenii nu fac deloc excepţie, sunt ataşaţi de familie. Fie dintr-un sentiment de datorie, fie din pură dragoste, ei se simt legaţi nu doar de părinţi şi fraţi, ci şi de familia extinsă: vor suferi dacă nu sunt prezenţi la evenimentele importante din viaţa membrilor acesteia - nunţi, cumetrii, înmormântări etc şi vor acumula frustrări. Până într-o zi, aceea în care, fără niciun avertisment, inima lor va ceda şi vor dispărea la 41 de ani, ca şi când n-ar fi fost. Aşa a murit, luni, în Italia, o gălăţeancă pe care o cunoşteam de aproape 15 ani şi care, în toţi anii aceştia, s-a luptat cu adversităţile vieţii, întâi aici, pe urmă acolo, fără să fi avut mai mult noroc. Până când va mai fi nevoie să plecăm, domnilor şi doamnelor politicieni? Până când va mai fi nevoie să murim printre străini?
