Noi, toţi din familia care locuieşte la apartamentul 41, ne-am mutat în bloc mult după nea Marcel, vecinul de dedesubt. Cât timp ne-am tăbârcit pe scări, până la etajul patru, cu şifonierele, cu maşina de spălat şi cu frigiderul, nea Marcel a stat cuminte pe banca de tablă din faţa blocului, fumând. Ori de câte ori treceam pe lângă el cu spinările cocârjate de bagaje, se uita la fiecare dintre noi şi zâmbea ştirb, cu interes viu. Parcă voia să ne spună fiecăruia câte ceva anume şi, negăsindu-şi cuvintele, se mulţumea să dea din cap şi să-şi arate cioturile de dinţi, îngălbenite de tutun. Uite un bătrânel simpatic, ne-am zis. Un pic ciudat, dar deh!, la bloc nu-ţi alegi vecinii. Lasă că şi noi am cam uitat cum să ne bucurăm de un zâmbet!
De unde să fi ştiut noi atunci cât de bolnav e nea Marcel? Privindu-l cum stătea pe bancă, am fi zis că e un bunic uşor neîngrijit. La vreo 70 de ani, slab, cu piele arsă, cu ţepi suri pe faţă şi cu pungi sub ochi, cu păr unsuros.
Problemele cu nea Marcel n-au apărut decât peste vreo câteva luni de bună vecinătate. Se simţea deja de ceva vreme că dindărătul uşii lui răzbătea un miros greu, dar mare problemă n-ar fi fost. Doar un iz de vechi care te urmărea cam un etaj, la coborâre, dimineaţa. Cel puţin, aşa a fost la început.
„Ascultaţi-mă pe mine, doamna Codreanu, dacă ăsta nu s-a apucat iar de strâns! Nu ştiu ce-or face copiii ăia care au venit deasupra lui...”, am auzit-o într-o dimineaţă pe poştăriţă spunându-i unei vecine în vârstă de la parter, ieşită în capot până la avizier. Parcă era într-o luni, aşa că noi eram pe fugă… A fost primul semnal de alarmă pe care, naivi, l-am ignorat.
Disperarea ne cuprinsese deja până să vină toamna. Cum mirosul de vechi din apartamentul de dedesubt se transformase destul de repede în putoare care invada casa scării, am încercat să vorbim cu nea Marcel. Şi am descoperit că, de fel, nu scoate mai mult de vreo câteva cuvinte mormăite. Şi că, de fapt, e mai tot timpul beat. După ce am sunat din uşă în uşă, vecinii ne-au spus povestea bătrânului: e bolnav, strânge gunoaie în casă. Se potoleşte o lună, două, după ce vin nişte rude de la ţară şi îi curăţă locuinţa şi pe urmă o ia de la capăt. Cum, noi nu ştiam deasupra cui ne mutăm? Chiar nu? Of, păcat, că suntem oameni tineri…
Vreo câţiva dintre vecini mai făcuseră reclamaţii pe la primărie şi poliţie. Dar n-ai ce-i face omului, e proprietar pe apartament şi nu-l poţi da afară din casă. Nu te lasă legea. De altfel e blând, nu sare la bătaie…. doar când vin rudele şi-i aruncă gunoaiele, parcă-i posedat! Să vedeţi ce scot de acolo: pungi, mâncare stricată, mizerii câte nici nu-ţi închipui… focar de infecţie! Cum, încă n-aţi avut probleme cu gândacii? Eh…Păi l-a dus odată salvarea la psihiatrie şi s-a tratat acolo, la urgenţă, dar… tot degeaba. Într-o lună era înapoi acasă, că nu mai erau locuri şi nu l-au mai ţinut. Era difoso... disposofob, asta-i! Pastile nu ia. Băutura şi-o cumpără din pensie. Soţia i-a murit, iar cu copiii nu se-nţelege, l-au lăsat în plata Domnului. Şi când a venit odată un asistent social a spus sunt ca el o mulţime, prin oraş, iar locuri la cămine oricum nu sunt multe.
Aşa că, indiferent ce face, nea Marcel rămâne acasă. Ne desparte de el doar un plafon subţire. Şi după foşgăitul care se aude în fiecare noapte, iar s-a apucat de stâns.
