Sute de "leneşi" trec în fiecare zi pragul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Galaţi. Sunt oameni de toate vârstele, bărbaţi sau femei, iar pe chipul celor mai mulţi poţi citi doar resemnare. În lipsa unui loc de muncă, sunt chemaţi, lunar, să semneze o hârtie, care este apoi bine pusă la păstrat de un funcţionar ursuz.
Şi în luna martie, Galaţiul s-a numărat printre judeţele care au ţinut ridicat stindardul şomajului. Oricum, stăm mai bine - doar cu puţin - faţă de judeţe precum Teleorman, Vaslui, Dolj sau Buzău. În timp ce rata şomajului la nivel naţionala fost, în a treia lună din an, de 5,37 la sută, la Galaţi barometrul a indicat 9,19 la sută. Avem în total aproape 19.000 de şomeri înregistraţi, dintre care doar 2.900 primesc modesta indemnizaţie de la stat. Majoritatea celor care se luptă să-şi găsească un loc de muncă locuiesc la ţară şi sunt bărbaţi. Când vorbim despre vârste, cei mai vulnerabili în faţa şomajului sunt gălăţenii care au între 40 şi 49 de ani. Peste 3.000 de persoane trecute de 55 de ani sunt deja condamnate să iasă din şomaj direct la pensie. Nici bobocii abia ieşiţi din şcoală nu par să aibă mai multe şanse, din moment ce aproape 2.000 dintre ei au devenit sau sunt pe cale să devină şomeri pe termen lung. Lună de lună, cu mici variaţii, datele oficiale arată cam aceeaşi situaţie.
Ideea unei zile internaţionale a muncii s-a născut tocmai din lupta sângeroasă pentru câştigarea dreptului la condiţii decente de lucru. Pentru a putea, însă, vorbi de condiţii de muncă acceptabile, trebuie ca mai întâi să ai de unde alege. Cu o rată a şomajului de aproape zece la sută, angajatul nu îşi mai poate permite "luxul" de a face nazuri în faţa angajatorului. În asemenea condiţii, semnificaţia Zilei Internaţionale a Muncii devine una caducă.
Tot răul spre bine, însă. Cei care au loc de muncă au liber prin lege şi, dacă vremea o permite, pot ieşi chiar şi la iarbă verde. 1 Mai rămâne astfel o zi la modă, reuşind să se muleze perfect pe cerinţele prezentului.
De altfel, istoria acestei sărbători laice este doar un lung şir de adaptări. La originea semnificaţiei primei zile din mai stă reducerea normei zilnice de lucru la opt ore. În Statele Unite ale Americii şi în Europa de Vest, "ziua muncii" era sărbătorită încă de la 1 mai 1890. În România, sărbătoarea a fost celebrată pentru prima oară abia în 1939, în plină dictatură regală, atunci când Carol al II-a a considerat de bun augur să scoată în stradă mulţimea, după o bine verificată reţetă musolinică. Cum dictaturile, indiferent de orientare, sunt doar două feţe ale aceleiaşi monede, 1 Mai a fost preluată cu sârg de guvernul comunist de după război. Scoaterea muncitorilor din fabrici "la defilare" a reprezentat modul în care guvernul comunist şi-a creat capital de încredere pe baza sărbătorii de 1 Mai.
După căderea mitologiei comuniste autohtone, defilările fastuoase au fost înlocuite cu micii şi manelele de la firul ierbii. Iar distracţia câmpenească pare a fi de ajuns pentru ca nemulţumirile şi frustrările acumulate între Paşte şi 1 Mai să se topească mai ceva decât grăsimea de pe grătar.
