Ieri, în ultima zi în care românii mai puteau să-şi încalţe maşinile cu cauciucuri legale pentru sezonul rece şi să se pună la adăpost în faţa unei eventuale zăpezi timpurii, gălăţenii dădeau buluc la vulcanizări şi magazine de SH-uri automobilistice, ca să facă rost de pneuri şi să le monteze pe maşini.
Până aici, nimic suspect, sunt oamenii precauţi, o fi încă soare, dar nici asta nu va ţine cât lumea. Interesant e însă că la toate vulcanizările perioada cea mai plină a zilei este cea cuprinsă între orele 9,00 şi 17,00, cu toate că, de regulă, programul este de la 7,00 la 22,00. Şi atunci stau şi mă întreb, cum Dumnezeu reuşesc gălăţenii să fie călare pe vulcanizări când ar trebui să se afle la slujbe? Şi-au luat toţi şoferii concediu ca să-şi pună la punct maşina pentru iarnă? Să fim serioşi, nu cred că e cazul. Mai degrabă, pe un sistem deja încetăţenit, trag o fugă de la serviciu.
Ori sunt bugetari şi se acoperă între ei, azi pleacă unul, mâine altul şi tot aşa, într-o săptămână şi-a aranjat ploile întregul birou, ori lucrează în domeniul privat şi rup o oră, două, într-o zi în care lipseşte şeful. În oricare dintre situaţii, un lucru e cert: atunci când stau cel puţin două ore la coadă la vulcanizare, nu lucrează. Şi sunt plătiţi pentru chiul. În ceea ce mă priveşte, am avut în casă, de copil, două exemple: pe mama, profesoară, care şi să fi vrut nu avea cum să tragă chiulul într-o epocă în care profesorii adunau şi porumbul din câmp, şi pe tata, cadru TESA în Combinat. La el, lucrurile erau şi mai clare: intrai în tură, erai bun intrat, putea să se prăbuşească totul în jur, mai devreme de opt ore nu ieşeai.
Aşadar, pentru mine conceptul „fugii„ de la serviciu ca să faci diverse comisioane, să plăteşti facturile, să iei copilul de la balet, să-ţi cumperi pantofi de la magazinul X în prima oră de reduceri este inexistent. Lucrez exact în perioada în care sunt deschise majoritatea firmelor şi instituţiilor de care publicul are nevoie.
Dacă aş locui singură, probabil ar trebui să plătesc pe cineva să-mi achite facturile şi să se ocupe de chestiunile administrative inerente. Dar nu mi-aş permite s-o fac din timpul de lucru. Şi nu neapărat pentru că m-ar urmări cineva cu boldul să-mi contabilizeze toate minutele de întârziere. Ci pur şi simplu pentru că mi-ar fi ruşine. În toată viaţa mea de elev, nu ştiu dacă am avut 40 de absenţe. Mai târziu, n-am lipsit de la serviciu decât când am fost bolnavă sau în concediul de odihnă regulamentar. Şi nu, nu sunt absurdă, există situaţii când, oameni suntem, oricine trebuie să poată pleca de urgenţă: când are cineva un accident, când se îmbolnăveşte un membru al familiei, în fine, pentru chestiuni serioase. Dar nu pentru schimbatul cauciucurilor. Asta se poate înainte de 9,00 sau după 17,00. Să ne mai mirăm că nu merge nimic în ţara asta?!
