„Oraşul cumplit de negustori” în care Eminescu a început viaţa-i grea ca rândaş i-a clădit recunoaşterii Poetului, acum 101 ani, prima statuie în ţara sa! Ce s-a întâmplat între timp? Mai nimic!
La 20 de ani de la moarte, intelectualii gălăţeni i-au dedicat acestei personalităţi culturale şi morale covârşitoare, întemeietor al literaturii noastre moderne, volumul „Omagiu lui MIHAIL EMINESCU” (retipărit, în facsimil, acum patru ani, de Centrul Cultural), în care Jean Bart, profesorul Constantin Calmuschi (mai târziu director şi salvator al Bibliotecii „Urechia”) şi Gheorghe Orleanu (mare proprietar, cunoscut deputat liberal – „inventatorul” contractului colectiv de muncă, militant pentru votul universal şi împropietărirea ţăranilor) semnau dramatizarea „Sărmanului Dionis” – asta da, statuie literară! O carte fără ipocrizii, curajoasă, care îl arăta pe Eminescu întreg – creator şi om, cu „ciudăţeniile” şi obsesiile sale – carte la care nu s-a exclamat, aşa cum fac astăzi pudibonzii servili care ling umbra poetului. Când, e drept, şi alţii muşcă din soclul statuii ca să-şi ridice propria lor statuie…
Acum, la 113 ani de la moartea Poetului, cei de astăzi bat aceeaşi toacă, mult mai dogită, aruncând cunoscutele sintagme de „poet naţional” (alţii îi reproşează… naţionalismul!) şi „poetul nepereche”, fără să-i citească însă toată opera literară şi evitând-o pe cea jurnalistică, politică. Vorbe! Ce s-a făcut la Galaţii statuii Poetului întru poet, în acest veac şi ceva de singurătate? Şi anul trecut, la împlinirea unui secol de la dezvelirea statuii, gălăţenii s-au adunat în jurul statuii, au „marcat” prin şcoli şi instituţii culturale aşa cum se marchează… nimic special, nimic demn de Eminescu – nicio statuie nouă, sau frescă, ori tablou, piesă de teatru, joc de artificii, festival naţional…
Ansamblul de arhitectură care înconjura „la facere” statuia este în continuare risipit. Chioşcul romantic rămâne şi acum în fostul Parc Carol! Nici măcar nu s-a reparat Parcul Eminescu, singurul parc din România, dacă nu mă înşel, care poartă numele poetului! Mai mult, stâncile artificiale aşezate lângă statuie acum un veac precum într-un Sans Souci gălăţean au fost, în timp, simplificate şi cârpăcite fără gust, brutal şi primitiv. Mâna furată a statuii muzei Poeziei a fost singurul divertisment care a adus câte o noutate (mereu aceeaşi) în toţi aceşti ani… Iată însă cum alţii – şi tot din vechi – au ştiut să vină noaptea, dar nu ca să fure, ci ca… să pună! Unul dintre primele busturi ridicate lui Eminescu, plasat în faţa Ateneului bucureştean, a apărut, spune legenda, într-o noapte, cu complicitatea… poliţiei!
Da, căci unul dintre „făptuitori”, la rândul său „om de litere”, Scarlat Orăscu, avocat şi senator ploieştean, ba şi primar al Ploieştilor, era pe atunci director al Poliţiei capitalei. Autorii frumosului şi ciudatului gest, dar care trecea, desigur, peste birocraţie, peste nesfârşitele aşteptări ale autorizaţiilor de construcţie, fuseseră „câţiva literaţi”, printre care şi Traian Demetrescu – Tradem, un epigon al lui Eminescu, pe care îl şi numise „tu, dulce-al poeziei Crist”... Ce facem la noapte, gălăţeni? Ce punem în locul suficienţei?
