În mod surprinzător, aleşii noştri au aprobat ieri dublarea alocaţiei pentru copii. Admirabil. Nemaivăzut. De-a dreptul minunat. Să ne ridicăm toţi şi să-i aplaudăm, la scenă deschisă, pentru uimitoarea soluţie pe care au găsit-o ca să-şi asigure, pentru scrutinul de anul viitor, voturile populaţiei recunoscătoare. Adică a acelei părţi din populaţie care bea, lună de lună, alocaţia copiilor, de altfel singurul venit al familiei. Al acelei părţi din populaţie care face copii doar pentru alocaţie - nu, nu mă acuzaţi pe mine de exagerare, situaţia există şi este binecunoscută chiar de către funcţionarii din instituţiile cu abilităţi în sfera ajutoarelor social.
Orice părinte responsabil, care nu a adus pe lume un copil decât când a fost sigur că are cu ce-l creşte, care se străduieşte să-i asigure celui mic toate condiţiile, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual, pentru a deveni OM, ştie că alocaţia nu te ajută să creşti un copil. Cu alocaţia, fie ea şi de 84 de lei, cât a devenit acum, nu reuşeşti decât să cumperi plasturi pentru rănile pe care şi le va face la genunchi. Poate. De aceea, românii care sunt părinţi în adevăratul sens al cuvântului s-au revoltat la auzul mascaradei de ieri, cu votul din parlament. Da. E foarte bine că s-a mărit alocaţia, dar mărirea asta nu e decât o picătură într-un ocean de griji şi de nevoi. Vor fi poate unii care vor argumenta că nu faci copii să ţi-i crească statul. Just. Dar statul trebuie să-ţi asigure condiţii să-i creşti, fiindcă ei vor deveni, mâine, contribuabili. Şi, cu cât vor fi mai adaptaţi, mai învăţaţi, mai uşor producători de venit, cu atât vor fi contribuabili mai buni. Un copil crescut, astăzi, într-un oraş cu parcuri şi locuri de joacă, de părinţi nestresaţi de grija zilei de mâine, cu dascăli bine plătiţi, în şcoli şi grădiniţe dotate şi utilate, are şanse mult mai mari să rămână în ţara asta şi să contribuie, mâine, la plata pensiilor bunicilor săi.
În condiţiile în care o tabără pentru un copil a ajuns să coste 1.000 de lei, mai mult decât salariul minim, în condiţiile în care majoritatea copiilor au nevoie de meditaţii - a câte 50 de lei şedinţa - pentru a înţelege ceva din noianul de informaţii cu care sunt bombardaţi la şcoală, în condiţiile în care hainele pentru copii sunt mai scumpe decât cele pentru adulţi, iar mâncarea de pe piaţă îi otrăveşte - vezi puii crescuţi în 50 de zile, legumele şi fructele cărora li se grăbeşte creşterea şi coacerea, ca să dau doar două exemple - cum poţi tu, ales, să pretinzi că le-ai făcut părinţilor un mare cadou crescând alocaţia la 84 de lei pe lună? Să fim serioşi, e praf în ochi. Nu sunt părinte, dar sunt contribuabil şi-mi pot permite să mă enervez, măcar. Şi să zicem că nu toţi copiii trebuie să meargă în tabere sau la meditaţii, ori să aibă măcar haine frumoase şi jucării potrivite vârstei. Dar toţi copiii, în principiu, au dreptul măcar să mănânce. Să pretinzi acum că ai rezolvat problema copiilor săraci din România mărindu-le alocaţia, când ştii bine sau ar trebui să ştii că părinţii lor, în cea mai mare parte, nu folosesc banii cu pricina pentru a-i hrăni, nici măcar nu mai e doar momeală electorală. E de-a dreptul cinism.
