Ai plecat. Acum îţi cauţi poziţia în şa, strângi manşoanele ghidonului în palme, mângâi cu degetele mari schimbătoarele de viteze şi pedalezi. În sfârşit, pedalezi! Îţi bate vântul în faţă, dar nu chiar tare. E soare încă, dar lumina care răzbate de după blocuri e blândă. Când te prinde din urmă vreo rază, simţi cum îţi încălzeşte pielea. Nici n-ai făcut până acum mai mult de vreo cinci sute de metri - eşti încă pe strada ta - şi parcă deja te simţi mai liber. Doar tu, bicicleta ta cea nouă şi drumul.
Pe măsură ce înaintezi, îţi dai seama că ai şanse bune să faci chiar în seara asta plimbarea la care visai de atâta timp. Adio stres, adio probleme, până mâine dimineaţă. Sau cel puţin… până la prima curbă!
De cum te aproprii de intersecţie, reduci viteza şi te uiţi după semne. În mod normal, ai avea prioritate. Te uiţi lung la semn, te convingi că-i aşa şi intri curajos în intersecţie. Când să te ridici de pe şa, ca să mai accelerezi un pic…. Jjjjt! Apeşi frânele atât de brusc şi de tare, că inerţia aproape te aruncă pe asfalt, în faţa bicicletei. De ce-ai frânat? Pentru că văzuseşi la timp cum - fără să ţină cont de stop şi de reguli - un ditai gipanul intra în intersecţie şi se îndreaptă spre sensul tău de mers. Cu inima cât un purice, cu genunchii tremurând, pedalezi anemic şi reuşeşti să te dai la o parte din calea colosului. Ai ochii cât cepele şi îţi auzi respiraţia. Îţi bubuie urechile. Te gândeşti fără să vrei cum ar fi fost să te pocnescă din faţă cele două tone de oţel, dacă n-ai fi frânat la timp…. Când trece pe lângă tine, şoferul gipanului, cu o mână pe volan şi cu una la ureche, pe telefonul mobil, se apleacă pe geamul deschis la portierei şi îţi aruncă o privire mirată. De parcă te-ar întreba, din priviri: tu ce cauţi, frăţie, pe stradă, călare pe chestia aia? Eşti nebun?
Încă alb la faţă, descaleci şi îţi sprijini bicicleta, până ajungi la o bordură. Îţi mai tragi sufletul câteva clipe şi te hotărăşti: mergi pe trotuar de aici înainte, chiar ştiind că n-ai voie. De fapt, ai avea voie, dar numai dacă s-ar fi trasat pistă de biciclişti. Iar aşa ceva nu găseşti prin Galaţi decât pe ici, pe colo. Şi pistele alea, aşa puţine cum sunt, sunt trasate în batjocură: ba prea subţiri, pa peste gropi, pa încep bine şi se opresc brusc, în mijlocul trotuarului. Mai arunci o privire la bulevard, cu poftă să mergi şi tu pe carosabil, dar când vezi cum se strecoară un troleibuz pe lângă nişte maxi-taxiuri care stau în staţie, în hărmălaie de claxoane, nu-ţi mai vine să te aventurezi într-acolo. Mai ales că asfaltul de lângă bordură e vălurit şi nu ştii cum s-ar comporta bicicleta ta rutieră, cu roţi subţiri. N-ai ce face. Mergi pe trotuar şi suporţi privirile chiorâşe ale trecătorilor în vârstă. Halal plimbare de vis!
Ajungi, într-un final pe faleză şi încerci să te plimbi pe pista pentru biciclişti. Tineri tuciurii îţi taie ostentativ calea. Copii nesiguri pe picioare scapă prin faţa roţilor tale. Te încrucişezi cu alţi biciclişti exasperaţi. După vreo zece minute, cobori şi mergi pe lângă bicicletă, până acasă.
Când să te aproprii de scara ta, sare la roţi cu câine vagabond măricel, pe care-l hrănesc vecinii. Şi tot latră şi se tot repede! „Nu muşcă, treceţi liniştit”, se aude o voce de bătrânică, din spatele unui geam deschis, de la parter…
