„Am încredere în justiţie!”, aş vrea să spun asta, aşa cum ostentativ o declară, cu mâinile încătuşate ridicate deasupra capului, VIP-urile autohtone în drum spre „beciul domnesc”. Dar nu pot, pentru că imaginea clasică a Justiţiei, aşa cum era ea întruchipată pe cărţile de drept, legată la ochi şi cu balanţa într-o mână, se suprapune tot mai des şi mai enervant cu cea a unei hidoşenii mici, şchioape şi urâte, care se clatină sub adierea reformelor îndoielnice. Cică încercăm să fim şi noi democratici şi flexibili. Să arestăm în funcţie de circumstanţe personale, de gravitatea faptei şi de pericolul social. Să pedepsim în funcţie de cât de cooperanţi sunt infractorii. Să avem legi „cool”, de parcă societatea în care trăim ar fi „cool”. De parcă atrocităţile care se petrec sub ochii noştri ar putea fi corectate sau cel puţin pedepsite cu legi blânde şi omenoase.
Sunt absolventă de Drept, pe vechile coduri, alea comuniste. Ne învăţau la şcoală că judecătorul hotărăşte în conformitate cu legea şi propria conştiinţă. O lege care, desigur, nu e niciodată perfectă, dar mereu interpretabilă, şi o conştiinţă de a cărei existenţă mă îndoiesc, pe zi ce trece, mai tare. Sau, dacă o fi existând, o fi trecut şi ea printr-un procedeu de reformă?! Un recent act de justiţie înfăptuit la malul Dunării are cu siguranţă repercusiuni dintre cele mai negative într-o comunitate mică din Brăila. Forul suprem de justiţie care este Curtea de Apel a decis, după o profundă deliberare, nu ne îndoim, să trimită acasă patru criminali. Au lovit în loc public, la ceas de seară, cu intenţia clară de a pune mâna pe bani şi de a-şi împiedica victima să se apere. Pentru 100 de lei, au lăsat-o pe femeie să moară în ţărână şi au stat chitiţi, acasă, la căldurică, până li s-a dat de urmă. Pericol social? Da. Premeditare? Da. Intenţia de a comite o faptă gravă, pentru a facilita o altă infracţiune? Da. Oprobriu public? Cât cuprinde. Dar iată, graţie Justiţiei, cei patru flăcăi se întorc acasă, printre cei pe care i-au îngrozit cu sălbăticia lor. Şi, desigur, aproape de cei doi copilaşi rămaşi orfani de mamă şi de văduvul care va trebui să le explice celor mici că viaţa e nedreaptă. Şi oamenii, şi mai şi. De ce să ne mirăm însă? Precedentul clemenţei a fost demult instituit. La Vaslui bunăoară, şapte violatori dorm în patul lor şi mănâncă la masa lor, după ce au siluit, pe rând, o elevă, care va rămâne cu sechele pe viaţă. De ce să umple arestul, că doar nu a murit nimeni. Un sâmbure de adevăr, de care se agaţă cu predilecţie cei cărora le place să se creadă iertători şi umanişti, este că, oricât ar fi pedeapsa de aspră, mortul de la groapă nu se mai întoarce, iar violata nu mai redevine fată mare. Dar rămâne necesitatea exemplului social, al apărării drepturilor fundamentale ale celor mulţi. Rămâne necesitatea de a corecta şi de a demonstra, într-un stat de drept, că dreptatea este apanajul Justiţiei, nu servirea intereselor celor ce-o încalcă, oricât de dibaci ar fi avocaţii ce se vor folosi, pe viitor, de astfel de decizii strâmbe! Unde este lege, conştiinţa unui om nu poate fi mai presus de ea. O lege ne-a condamnat un român la moarte în Malaezia pentru că a transporta droguri, şi tot o lege, în Emiratele Arabe, ne-a răzbunat o conaţională, ucisă anul trecut într-o toaletă publică din Abu Dhabi. Asasina bihorencei Ibolya Ryan a fost condamnată la moarte, în timp ce asasinii Marcelei Stoian de la Gradiştea se plimbă nestingheriţi pe lângă orfanii propriei victime.
