De 25 de ani de democraţie a avut nevoie societatea românească pentru a-l condamna oficial pe unul dintre torţionarii închisorilor comuniste. Alexandru Vişinescu, comandant al Penitenciarului de la Râmnicu Sărat, între 1956 şi 1963, a fost condamnat, vinerea trecută, la 20 de ani de închisoare pentru tratamente inumane aplicate deţinuţilor politici, precum şi la plata unor despăgubiri de 300.000 de euro. Sentinţa dată de Curtea de Apel Bucureşti nu este însă una finală.
Alţi 34 de comandanţi ai temniţelor comuniste din perioada 1947-1965 au fost identificaţi în ultimii ani de istoricii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. Toţi aceştia se fac vinovaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de epurarea figurilor marcante ale culturii şi politicii româneşti din perioada interbelică. În total, se estimează că peste 100.000 de deţinuţi politici, consideraţi inamici ai statului de către regimul comunist, şi-au găsit sfârşitul în închisorile politice româneşti, pe parcursul unui singur deceniu. "Graba" cu care aceste procese sunt soluţionate acum arată din nou limitările sistemului actual de justiţie.
Acest sfert de veac de inerţie juridică şi socială denotă o societate românească încă indiferentă, coruptă, ipocrită şi lipsită de repere. La 25 de ani de la căderea oficială a comunismului, România este orice, doar o societate normală nu. Tocmai de aceea, procesul comunismului trebuie să fie acum mai actual decât oricând, tocmai pentru a înţelege corect ce ne-a adus aici.
Condamnarea atât de tardivă a lui Vişinescu a făcut din această sentinţă un act aproape inutil, valabil mai mult pe plan simbolic. Precum ceilalţi comandanţi de închisori politice, Vişinescu a fost un simplu executant. Un executant care şi-a îndeplinit însă cu zel şi perseverenţă sarcinile criminale, dictate de un regim prin definiţie criminal. Dacă Vişinescu sau ceilalţi comandanţi de lagăre comuniste nu ar fi existat sau ar fi refuzat să comită atrocităţile de care sunt acuzaţi, locul lor ar fi fost cu uşurinţă ocupat de alţi oportunişti sadici. Tocmai de aceea, condamnarea militarilor cu funcţii executive nu atinge nici pe departe fondul problemei. Efortul cercetătorilor şi al magistraţilor ar trebui să se îndrepte cu precădere spre ideologii fostei orânduiri, spre arhitecţii răului instituţionalizat. Şi în acest caz timpul este însă din nou principalul inamic, luând-o de multe ori înaintea justiţiei pământeşti.
Tulburător este şi relativismul cultural şi istoric care se întreţese cu problema comunismului. Fostele brute cu epoleţi pozează acum în bătrânei cumsecade, iubitori de plimbări prin centrul Capitalei. Evocatoare în acest sens este o întâmplare istorisită de Ion Diaconescu, unul dintre liderii aripii de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc din perioada interbelică. După Revoluţie, s-a întâlnit întâmplător în Bucureşti cu fostul său torţionar, Alexandru Vişinescu. Dacă Diaconescu nu l-a recunoscut iniţial pe Vişinescu, fostul comandant de la Râmnicu Sărat l-a abordat şi i-a spus, încercând să se scuze: "Aşa au fost timpurile". Replica lui Diaconescu a venit însă pe loc: "Timpurile le-au făcut oamenii. Oamenii au fost aşa". În lipsa unor măsuri ferme ale autorităţilor, ne putem permite să afirmăm că oamenii sunt, încă, aşa.
