De fiecare dată când vine vorba ba de salariile din mediul privat versus salariile din sectorul de stat încep să se încingă spiritele. Cine ar trebui să câştige mai mult? Cei care lucrează în industrie spun că, fără ei, sectorul productiv, n-ar exista nici valoarea adăugată, nici produse pe care să le vinzi, să faci un profit pe care… să-l impozitezi, să ai de unde plăti salariile celor din instituţiile publice. Cei din instituţiile de stat nu sunt nici ei fără replică. Păi, dacă-ţi dă un borfaş în cap, nu la poliţist te duci ca să-l prindă sau la medic, să-ţi pună o compresă pe cucui? Da' cu ăla micu’, ce faci? Nu-l dai la şcoală, nu ai acolo profesori? Dacă n-ar fi armată, vameşi, poliţişti de frontieră, n-ar fi ţara asta „un sat fără câini” în calea tuturor relelor care bântuie prin lume? Dar ce te-ai face fără funcţionarul care are grijă de urbanism, de mediu, de pensii, n-ar fi în jur numai haos? Nimic din serviciile publice nu cade din cer!
Culmea este că, şi unii, şi alţii au dreptate! Şi inginerul, şi sudorul, şi medicul, profesorul sau militarul ar merita salarii mai mari. Am uitat însă că niciunul dintre noi nu trăieşte sub un clopot de sticlă şi că salariile noastre sunt în fapt reflexia sistemului socio-economic pe care în mod tacit l-am acceptat şi că toată această vrajbă foloseşte cel mai adesea unora care nu trăiesc dintr-un simplu salariu.
Unii poate că-şi mai amintesc de conceptul acela, al „contractului social”, prin care se explică apariţia statului şi a societăţilor moderne. Ideea ar fi că „statul” ar trebui să fie cam ca un părinte, care să protejeze viaţa, securitatea şi prosperitatea tuturor membrilor familiei. Problema e că, pe la noi cel puţin, „statul”, în numele binelui colectiv, a fost cel mai adesea pentru puţini mumă, iar pentru cei mai mulţi ciumă, holeră, comunism, autoritarism, parvenitism, mitocănism etc. Indiferent unde lucraţi, întrebaţi-vă dacă „statul” nostru, ca sistem, este astăzi ceea ce vă doriţi. E normal să avem nişte hoţomani pitiţi după fotoliile de parlamentari? E normal ca miniştri mediocri să se vânture ca nişte momâi prin ministere după cum bate vântul politic? E normal ca instituţiile publice să fie transformate în „parohia” vreunui parvenit moşit de vreun naş de partid? Toate acestea nu sunt nişte cazuri izolate, ci sunt roadele sistemului social, al „statului” pe care îl acceptăm aşa cum este, cu tot cu salariile lui de mizerie.
Nu degeaba se spune că fiecare ţară îşi are conducătorii pe care şi-i merită. Iar aici nu e vorba numai de o persoană, ci de întregul sistem socio-economic pe care, în genere, îl numim „stat”. Rolul acestui sistem este de a genera o bună guvernare. Asta pentru că o bună guvernare înseamnă şi un sector public eficient, cu funcţionari, doctori şi educatori bine remuneraţi, dar şi un mediu legislativ, fiscal, social favorabil dezvoltării afacerilor şi salariaţilor din mediul privat. Că nu pot avea toţi salarii la fel, e foarte adevărat. Dar angajaţii, fie că sunt din mediul privat sau sectorul de stat, trebuie să aibă certitudinea că sunt trataţi şi apreciaţi corect de societatea în care trăiesc. Din păcate, corectitudinea a cam devenit floare rară în societatea din ziua de azi. La fel de rare au devenit altruismul, loialitatea sau spiritul civic. Iar când dintr-o societate lipsesc „ingrediente” esenţiale, nu vă miraţi dacă ea vă lasă un gust amar şi buzunarele goale.
