Educaţia se face cu dragoste

Evaluaţi acest articol
(13 voturi)

Întotdeauna am învăţat cel mai bine de la profesorii şi de la oamenii la care am ţinut. La examen la facultate, la gramatică, am primit un subiect despre care învăţasem prin clasa a VII-a. Erau mai bine de cinci ani de când profesoara mea de limba română din generală îmi predase clasificarea atributului. Nici nu-mi trecuse prin cap să repet aşa ceva pentru admitere, poate pentru că ştiam, undeva în adâncul sufletului meu, că e un subiect la care mă voi descurca. Şi aşa a şi fost. Cu toate emoţiile examenului, mi-am adus aminte întreaga schemă pe care profesoara mi-o predase în gimnaziu. Cu tot cu exemple, cu sublinieri, cu steluţele de la excepţii. Erau cinci ani de când nu mai pusesem mâna pe acel caiet de notiţe, dar am scris subiectul ca şi cum îmi fusese predat cu o zi în urmă. Explicaţia e foarte simplă. Mi-am iubit profesoara de limba română din gimnaziu, iar la ore îi sorbeam toate cuvintele. Era modelul meu. Cuminte în bancă, aproape sufocată de emoţie, mă visam peste ani, ca şi ea, în faţa elevilor, predând lecţii. Multă vreme mi-a fost greu să desluşesc cum de ajunsese să-mi fie dragă tocmai una dintre cele mai exigente profesoare din şcoală şi nu o „tovarăşă” blândă, la care notele de zece curgeau fără prea mari eforturi. M-am tot gândit în timp ce au avut în comun toţi dascălii care mi-au influenţat viaţa şi care zilnic că fac parte din mine, pentru că-i regăsesc mereu în ceea ce gândesc şi ceea ce fac. Am fost de când mă ştiu o fire timidă, aşa că profesorii care şi-au dorit să mă scoată din cochilie, ca pe melc, au avut mult de lucru cu mine. Această implicare a lor a făcut diferenţa. Sunt oameni care s-au risipit pentru fiecare elev în parte, înţelegându-l, ştiind cât să forţeze nota când cer, aşteptându-l să-şi găsească drumul, atunci când s-a rătăcit, estimând cu precizie unde se vor întâlni aşteptările sale cu eforturile învăţăcelului. Sunt oameni care au fost dispuşi să construiască relaţii cu elevii lor, nu doar să intre ca un robot în clasă şi să expună, fie şi la modul strălucit, o lecţie, apoi să-şi vadă de drum. Sunt oameni care au ştiut să se coboare de la înălţimea catedrei, lângă elev, să-i fie cu un pas înainte, atât cât să-i poată lumina drumul.

Câţi din profesorii de acum sunt dispuşi să facă aşa ceva? Ne plângem de ani de zile că elevii nu mai învaţă, că reforma e doar formă fără fond, că abandonul şcolar a atins cote alarmante. Însă şcoala ar putea ocoli toate aceste neajunsuri, dacă dascălii ar înţelege că educaţia se face cu dragoste. Din nefericire, în lipsa unor salarii adecvate, tot mai puţini oameni cu vocaţie aleg învăţământul. Mai sunt câţiva din garda veche care fac asta, pentru că aşa sunt ei structuraţi, şi câţiva, mult prea puţini, dintre cei tineri, care au preferat să facă ceea ce le place, în locul unor salarii mai bune. Dar chiar şi dintre aceştia sunt destui care şi-ar fi dorit să fi ales o altă meserie, blestemându-şi adesea zilele.

Ziua Internaţională a Educaţiei ar fi trebuit să fie pentru aleşii noştri un prilej de reflecţie asupra acestui aspect, al salariilor profesorilor. Asta în cazul în care i-ar fi interesat cu adevărat problema şcolilor. Până când, însă, politicienilor le va veni la cap mintea românului cea de pe urmă, avem norocul că mai sunt în învăţământ câţiva oameni care aleg să-şi facă datoria, transformând, zilnic, şcoala în sărbătoare. Ar trebui să ne temem totuşi de faptul că am putea rămâne şi fără ei.        

Citit 1739 ori Ultima modificare Luni, 05 Octombrie 2015 18:26

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.