"Cine are părinţi are încă trecut"

Evaluaţi acest articol
(19 voturi)

"Cine are părinţi, pe pământ nu în gând/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând" (Repetabila povară)

O fi avut omul Adrian Păunescu păcatele sale - pentru care îl va ierta sau nu Dumnezeu, dar parcă nimeni nu a descris mai bine durerea/iubirea/puterea relaţiei copil-părinte decât poetul Adrian Păunescu. Mulţi sunt factorii care influenţează chimia complicată a acestei legături teoretic indestructibile, dar un lucru este cert: între părinţii care cresc un copil şi adultul care devine acesta există o înţelegere dincolo de cuvinte, dincolo de explicaţii, dincolo de inconvenientele de moment ale vreunui conflict minor.

Ne place sau nu, părinţii sunt cei care ne cunosc, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Ei ştiu exact cum arăta fiecare trăsătură a chipului nostru în ziua în care ne-am născut, ştiu ce cuvânt am rostit prima dată, ce mâncăruri ne plac şi care nu, ce costum am purtat la primul carnaval din viaţa noastră de şcolar sau ce culoare avea cămaşa ori rochia purtată la prima întâlnire. Ei ştiu, chiar şi atunci când ne străduim să ascundem asta - sau poate mai ales atunci - că suntem supăraţi, nervoşi, frământaţi de o durere a sufletului sau a trupului. Ştiu fiindcă ne-au învăţat pe de rost, în anii în care cădeam la fiecare doi paşi, în cei când veneam aproape zilnic acasă cu genunchii juliţi, precum şi după aceea, când tăcerile noastre, uşile închise, mâncarea lăsată în farfurie şi privirile rătăcind în gol le spuneau, fără greşeală, că e ceva în neregulă cu noi. Exact această putere a părinţilor de a vedea prin măştile noastre este cea care ne irită, de cele mai multe ori.

Adolescenţi fiind, îi considerăm demodaţi, enervanţi, pisălogi, avem impresia că nu ştiu nimic, când, de fapt, ei ştiu totul. Şi îi doare totul. Ne enervăm pe bieţii părinţi fiindcă ne cunosc prea bine şi fiindcă, în dorinţa lor de a ne lua de pe umeri durerile, ne dezbracă de pretenţia normalităţii şi ne văd aşa cum suntem. Uneori vulnerabili, uneori răniţi, uneori, pur şi simplu, ruşinaţi că am greşit, faţă de ei sau faţă de alţii. Nu vrem să ne recunoaştem slăbiciunile în faţa nimănui - fiindcă, de altfel, această recunoaştere ne-ar crea un handicap în viaţa socială - şi cu atât mai puţin în faţa lor, a părinţilor, care vrem să fie mândri de noi, pe care vrem, la rândul nostru, să-i protejăm, tocmai fiindcă ştim că durerea noastră îi doare mult mai mult decât a lor.

Rezultatul? De cele mai multe ori, îi îndepărtăm, ne înstrăinăm. De frică să nu cumva să vadă printre crăpăturile măştilor noastre, comunicăm rar, ori poate superficial. Nu vorbim cu ei, ci către ei, suntem prezenţi, în fugă şi la limită, doar în momentele când credem că nu se descurcă fără noi. Iar când se sting, mereu dureros de repede, realizăm, deodată, că nu mai e nimeni pe lume care să ştie cum ne încruntam când învăţam să ne legăm şireturile. Că vacanţa pe care n-am avut noi timp s-o petrecem împreună era doar una din multele pentru noi, dar pentru ei era ultima. Că viaţa nu are răbdare să ne luăm mereu revanşa. Dacă încă aveţi părinţi, sunaţi-i, astăzi, doar ca să vedeţi cum sunt, faceţi-le şi faceţi-vă surpriza unui weekend împreună, împărţiţi un tort cu ei doar fiindcă e duminică. Mâine poate fi prea târziu. Iar regretele, oricât de sincere, nu vă vor ţine de cald.

Citit 2199 ori Ultima modificare Joi, 08 Octombrie 2015 15:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.