Că trei descreieraţi s-au filmat tăindu-i coada unui biet câine n-ar fi poate chiar aşa o mare scofală. Problema este că sadicii nu-s doar trei. Sunt mulţi. Tot mai mulţi, pe măsură ce cresc şi se înmulţesc şi îşi învaţă şi odraslele, de mici, să chinuiacă pisici, câini, păsări şi orice altă vietate le-ar cădea în mână. „Dă-i, tată, 'tu-i mama mă-sii de javră…Dă-i, să se-nveţe!”.
Numai că javra nu învaţă nimic bun mâncând bătaie. Se deprinde doar să fugă de oameni şi, când e încolţită, să muşte. A găsit melteanul o cale să îşi bată joc de ultimele 27 de milenii de evoluţie, de la domesticirea câinelui încoace.
Chiar dacă, de data asta, brăilenii au fost cei care au tăiat coada câinelui, nici gălăţenii nu-s străini de cruzimea faţă de animale. N-am avut noi câini spânzuraţi prin copaci, ca în alte judeţe, dar umflaţi de bătaie, otrăviţi, arşi cu acid sau lăsaţi să moară de foame au fost destui şi pe la noi. Animale crescute până la câteva luni şi apoi părăsite pe stradă sunt cât curpinde. Până mai ieri, bântuia pe Domnească, vizibil suferind, un sharpei uriaş, negru, murdar şi cu pielea crăpată. Căuta şi iar căuta, neştiind că nu mai are pe cine găsi…
Plozi răzgâiaţi care omoară pisicile din jurul blocului cu pietre cresc prin fiecare cartier. Şi puţini sunt părinţii care au răbdarea să se întrebe ce viitoare tendinţe antisociale sau sociopate se ascund în spatele cruzimii propriilor copii. Ce-i drept, la cât e viaţa de grea, e împovărător să te mai gândeşti şi la ce îl poate determina pe copilul căruia până mai ieri îi cântai „Nani, nani, puişor” să strivească un pisoi cu pietre şi apoi să se bucure privindu-l cum trage să moară.
Minţi gheboase, cu clase puţine, care creşteau pitbulli doar ca să-i încaiere, am avut şi la Galaţi. Dacă nu cumva le-om mai avea încă! Unii dintre tinerii ăia smuciţi, cu voci guturale şi cu vorbă groasă, erau dispuşi să-i ia beregata propriului câine, pe care-l crescuseră de mic, dacă le ieşea în vreun fel din cuvânt. Vorbim despre oameni care n-au controlul nici asupra propriei vieţi, nici asupra vieţilor altora, aşa că se mulţumesc controlând dreptul de viaţă şi de moarte al patrupedului, care de fapt nici nu s-ar putea apăra de un atac venit fără veste, chiar din partea stăpânului. Din cauză că viaţa e prea grea pentru ei, şi-au luat câinele pe post de jucărie, pe care s-o batjocorească după plac. O fi patetic să spui că un câine te iubeşte şi după ce sărăceşti, şi după ce te îmbolnăveşti, şi după ce nu mai ai mănâncare să-i dai, şi chiar după ce îi faci rău. Dar chiar aşa se întâmplă. Nu înseamnă că un câine poate ţine vreodată locul unui om. Înseamnă doar că şi câinele, ca orice altă vietate, are dreptul la viaţa şi la demnitate.
Se întâmplă ca omul, pentru propriul său bine, să fie nevoit să-i ia viaţa animalului. E firesc să se întâmple aşa, pentru că, indiferent ce spun iubitorii de animale, siguranţa şi interesul omului primează. Dar, dacă are de ales, omul ar trebui să fie cel care să îşi dea seama că o eventuală eutanasiere nu se face nici cu toporul, nici cu ghioaga. Şi ar trebui să poată înţelege că, atâta vreme cât ne bucurăm provocând durere, şi ne mai şi lăudăm cu asta, n-o să fim în veci oameni civilizaţi.
