Unul dintre cele mai mari eşecuri ale Galaţiului după cel al dezindustrializării a fost cel al ratării relansării mediului rural. Şi chiar dacă se vorbeşte de ideea de democraţie şi libertate ca principalele ingrediente ale prosperităţii, în cazul nostru au ajuns nişte forme caricaturale, generatoare de obtuzitate şi lipsă de perspective. Pentru aproape 11.000 de gălăţeni „prosperitatea” a ajuns vecină cu ajutoarele sociale acordate în baza Legii 416 a venitului minim garantat. Iar dacă este să privim în jur, Galaţiul este în fruntea tuturor „topurilor” naţionale privind sărăcia.
Galaţiul a ajuns o umbră şi economic, şi social. Cantitativ, toţi cei întreţinuţi din mila statului sunt, la un loc, de vreo trei, patru ori mai mulţi decât angajaţii din Şantierul Naval şi de vreo două ori mai mulţi decât numărul angajaţilor care mai sunt în combinatul siderurgic. Dar adevărata problemă este anchilozarea mecanismelor care ar fi trebuit să contribuie la combaterea sărăciei. Educaţia, de exemplu. Poţi să fii sărac, dar învăţătura poate fi, pe termen lung, calea aducătoare de bunăstare. Dar copiii de la ţară care reuşesc să urmeze o şcoală sunt din ce în ce mai puţini, iar facultăţile sunt din ce în ce mai departe… Ar mai fi fost nevoie şi de proiecte publice de dezvoltare a infrastructurii - de drumuri bune, alimentare cu gaz şi energie care să lege satul de lume şi să ofere un minim de utilităţi unor potenţiali investitori. Ar mai fi prins bine şi ceva programe de relansare a spiritului antreprenorial din mediul rural.
Din păcate, cu primării colcăind de primari şi funcţionărime care dincolo de buzunarul propriu e cu totul dezinteresată de destinele comunităţii, cu o clasă politică ineptă, incapabilă să genereze o societate bazată pe meritocraţie, cu taxe, impozite şi o birocraţie care riscă să îngroape din faşă chiar şi un PFA, nu-i de mirare că multe dintre satele gălăţene se scufundă într-un soi de primitivism vecin cu barbaria. Sunt cătune în care dacă dă o ploaie nu poţi să mai intri, sunt sate îmbătrânite, părăsite cu totul de tineri, cu şcoli închise, sunt comune în care primăria şi cârciuma sunt cei mai mari angajatori.
Dovada că s-ar putea face mai multe pentru satul gălăţean o vedem uitându-ne chiar în puţinul în care s-a făcut până acum în comunităţile conectate mai bine cu zonele urbane, precum cele dintre Galaţi şi Tecuci, cele în care, de bine, de rău, au apărut fie mici fabrici de mobilă, ateliere sau unităţi agricole mai puternice, eventual cu investiţii pe zona de prelucrare din industria alimentară, s-a prins ceva cheag, tinerii au început să se întoarcă, să încerce să devină, de exemplu, fermieri sau meseriaşi în adevăratul sens al cuvântului. Mai sunt însă şi comune, precum cele mai din nordul judeţului sau de pe linia Prutului, în care agricultura se face ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, cu seminţe din grânarul de anul trecut şi cu plugul tras cu boi.
Dintre toate relele, cel mai mare este, însă, că nici măcar acum, când multe comunităţi rurale abia trec de pragul subzistenţei, prea puţini din cei „de sus” sunt cei preocupaţi de viitorul acestora. Satul a fost părăsit, a rămas pe „uliţa” de la marginea societăţii româneşti, fără perspective, într-un veac ce se vrea „european”. Discrepanţele şi sărăcia vor fi şi mai mari, miile de întreţinuţi din ajutoare sociale şi mai mulţi. Nu vom duce, însă, niciodată lipsă de promisiuni de lapte şi miere, pentru un „colţ de rai” în care n-a mai rămas decât putregai şi fiere.
