Şcoala românească naşte roboţei

Evaluaţi acest articol
(20 voturi)

Câteva subiecte din ultima vreme care îi privesc pe elevi, pe profesori şi sistemul românesc de învăţământ, în ansamblul său, m-au făcut să mă revolt împotriva unui cerc vicios din care eu una, cel puţin, nu văd nicio ieşire. Mă uit în jur, la copiii pe care-i ştiu de când s-au născut şi care, astăzi, au între şase şi aproape 16 ani. Practic, în momentul în care au intrat la şcoală, li s-a cam terminat copilăria. Ghiozdanul înfiorător de greu, dătător de scolioze, cifoze şi alte belele ale coloanei vertebrale, împotriva căruia protesta săptămâna trecută un cititor în pagina de "Atitudini", este doar vârful aisbergului. Un vârf destul de supărător şi de ascuţit, însă, fiindcă gentoiul cu pricina, deşi este fabricat din materiale uşoare, devine greu de cel puţin cinci kilograme, la finalul umplerii cu cărţi, caiete de clasă, de teme, speciale, penar, sticlă cu apă şi cine ştie ce alte chestii care îmi scapă. Or, pentru un copil de şase ani, să mă ierte Dumnezeu, dar nu e normal să care atât!

Îmi amintesc perfect primul meu an de şcoală şi primul ghiozdan. Eu aveam şase ani şi două luni, eram un copil nici prea mare, nici prea mic, iar el, ghiozdanul, era un cutioi de carton acoperit cu meşină, destul de greu gol, dar în care nu aveam decât două caiete de cel mult 50 de file fiecare (de fapt, aveau mai puţin, întrucât mama îmi tot rupea foaia din caietul de teme) şi un manual pentru cel mult două din cele patru ore zilnice. La asta se adăuga călimara cu cerneală şi sandvişul, că apă beam de la ţâşnitoare. Când aveam desen, sport, lucru manual, de regulă dispărea unul dintre obiectele purtătoare de manual şi câte două caiete, astfel încât să fie loc în ghiozdan pentru echipamentul sportiv sau acuarelele şi blocul de desen sau lucrul manual. Toţi copiii îşi duceau propriile ghiozdane regulamentar, în spate, cu amândouă cureluşele pe umeri, tocmai fiindcă altfel ne strâmbam coloana. Nici nu se punea problema să ne ducă bunica de 70 de ani ghiozdanul, iar dacă asta se întâmpla, împricinatul era făcut de râsul lumii. Lucrurile au început să se schimbe abia de la clasa a cincea, unde au apărut mai multe manuale şi caietele aferente, dar, chiar şi atunci, pentru majoritatea obiectelor foloseam câte un singur caiet şi în clasă şi la teme.

Nu vă mai spun cum stau lucrurile acum, că sunteţi, majoritatea, părinţi şi bunici, ştiţi foarte bine. Dar, dacă până la urmă ghiozdanul li-l cărăm noi la şi de la şcoală, ce ne facem cu programele supraîncărcate, ce ne facem cu cantitatea absolut incredibilă de informaţii, mai mult sau mai puţin utile, ce ne facem cu goana după medii mari, că altfel nu intră copilul la un liceu bun, ce ne facem cu schimbatul domiciliului în buletinul părinţilor, ca să intre copilul la o anumită şcoală, ce ne facem cu lipsa de toleranţă cu care sunt îndoctrinaţi, de mici, aproape la orice nivel? Ce fel de copii creştem, dacă, la opt ani, deja sunt obosiţi, plictisiţi de atâta şcoală, terorizaţi de testări anuale şi de eventualitatea să le-o ia un coleg înainte? Când şi cum să-i mai învăţăm să fie buni şi drepţi, să rămână cinstiţi, în ciuda tentaţiilor, să viseze şi să inventeze, dacă tot ceea ce sunt învăţaţi de sistem, încă de la şase ani, este cum să tacă, să suporte, să se înregimenteze, ca să ia note mari? Şcoala românească nu creează caractere, ci roboţei. Şi, pe urmă, avem pretenţia ca ei să fie oameni.        

Citit 1455 ori Ultima modificare Vineri, 12 Februarie 2016 18:36

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.