Ghemuită la pământ, cu braţele încrucişate şi genunchii strânşi la piept, aşa aşteaptă „Cuminţenia pământului” să fie (răs)cumpărată de românii convinşi că Brâncuşi e al meu/lor. Privind-o cu atenţie, încep să cred că postura i s-ar potrivi, la o adică, şi alegătorului român. Alegător care, cel puţin în perioada campaniei electorale, e impresionat de normalitatea lucrurilor din jurul lui, copleşit de atenţia candidaţilor, dusă, uneori, la extrem. Dar să le luăm pe rând.
Un alegător (cu)minte s-a simţit, cu siguranţă, în ultimele două săptămâni, plăcut surprins de normalitatea din jurul lui: ce era de terminat se termină, ce era de reparat se repară, ce era de demolat se demolează…
Fireşte, unele se termină la timp, că aşa a picat timpul, în campania electorală, altele s-ar fi putut demola încă de acum trei-patru ani, dar se dărâmă acum, iar ceea ce se repară avea nevoie, oricum, de reparaţie de mai multă vreme. Dar tot e mai bine mai târziu decât niciodată! Ca nu cumva să ajungă să fie prea târziu…
E frumos să vezi cum se mişcă treburile în jurul tău. Dar tare mi-e să nu ne învăţăm cu nărav, pentru că normalitatea s-ar putea să nu ţină prea mult. Adică mai mult de campania electorală… înţelegeţi ce vreau să zic. Nu cobim, aşa am fost obişnuiţi, cu un hei-rup electoral. Dovadă că, în ultima vreme, am tot auzit în jurul meu oameni spunând că ar trebui să facem campanie electorală sau alegeri măcar în fiecare an, dacă nu din şase-n şase luni. De ce? Pentru că le place normalitatea şi vor să aibă parte cât mai mult şi mai des de ea. Să intre chiar în cotidian, dacă se poate, pe termen nelimitat.
Dincolo de dezlănţuirea lucrărilor din jur, un alegător cuminte şi discret din fire se simte asaltat, dacă nu agasat, de atenţia, preocuparea şi, uneori, de tupeul dus până la obrăznicie a candidaţilor. Între noi fie vorba, e posibil să dai peste un candidat şi în locul în care, scuzaţi!, nici regele nu se duce călare.
Şi dacă nu vine candidatul în carne şi oase, sigur nu te va ocoli măcar pliantul sau broşura sa.
Că e eveniment social, cultural, tăiere de moţ la bască, nu-i exclus să dai peste vreun candidat. Care nu vine singur, în calitate de cetăţean al urbei dornic să ia parte la evenimentul cu pricina, ci înconjurat de alaiul de trepăduşi, unii la fel de candidaţi ca şi dânsul. Şi pas de-i ignoră când încearcă să se vâre pe sub piele. Zău dacă nu-ţi vine să le spui de la obraz, vorba colegei Sonia Baciu: „Oameni buni, existăm 365 de zile pe an, nu doar în campania electorală...”. Ba chiar existăm şi în cei patru ani dintre campaniile electorale ale alegerilor locale!
Las’ că nu mai e mult! Aşa se consolează cei pe care campania asta i-a obosit, dacă nu enervat de-a dreptul! Şi trebuie să le dau dreptate. Au rămas mai puţin de două săptămâni şi, atât învingătorii, cât şi învinşii se vor retrage în palatele lor de cleştar, ca să-şi serbeze victoriile, să-şi împartă sinecurile ori să-şi lingă rănile. Şi vor lăsa alegătorul în cuminţenia lui pentru următorii patru ani. Ba pardon, până la toamnă, când va începe campania parlamentarelor! Că aşa se împarte realitatea: între cuminţenia alegătorului şi obrăznicia candidatului.
