Am tot avut drum prin pădurea Gârboavele. Prima dată m-am oprit la terasa unui restaurant din pădure. A doua oară, tot prin zona respectivă am fost, dar în sectorul public, la grătare. Să spunem că între cele două mese la care am stat era distanţă de vreun kilometru. Recapitulăm: două mese din aceeaşi pădure, între aceeaşi oameni, doar că prima era pe o terasă privată, iar a doua, cum s-ar zice, pe proprietatea statului.
La grătare, ca la grătare. Nu poţi să spui că nu te vezi dintre gunoaie, dar nici tocmai curat nu-i. Ici, colo, câte o pubelă s-a răsturnat, iar pet-urile înmuiate în zeamă de mici cruzi s-au rostogolit până mai departe, pe iarbă, unde la o adică mergea să îţi fi întins cearşaful. Degeaba a amplasat administratorul pădurii, în speţă Consiliul Judeţului, toalete ecologice din loc în loc, pe marginea drumului. Privata e tot în boscheţi. Şi hai să spunem că ne-am mai ţine de nas şi am mai închide ochii, că deh! suntem în pădure, până la urmă! Problema e că locurile astea transformate ad-hoc în WC-uri, destule la număr, sunt marcate vizibil cu mormane de şerveţele şi alte obiecte de igienă intimă, pe care gălăţenii şi gălăţencele care s-au îngrămădit printre tufe n-au mai avut suficient bun simţ să le pună într-o pungă şi să le arunce la pubele. De parcă nu tot ei calcă peste şerveţelele altora, dată viitoare când natura i-o împinge să se pituleze după tufe. Despre câini vagabonzi pădureţi, ce să mai spui fără să trezeşti mânia virulentului iubitor gălăţean de animale? Animalele astea sunt cu zecile, mişună peste tot şi nimeni nu se sinchiseşte să-i strângă. Unde mai pui că trebuie să îţi alegi cu grijă locul în care să stai. S-ar putea ca acolo unde ai găsit curat, grătarul să nu mai ai grilajul pe care se pune carnea la fript. Păi cum, doar fierătania e bună de ceva şi prin gospodăria gălăţeanului…
La terasă, alta a fost treaba. Toaleta sectorului în care stăteam era într-un singur loc şi nimeni nu se dădea pe după restaurant sau pe după căsuţe ca să scutească un drum. Şerveţele pe jos? Nici pomeneală! Câini? Nici măcar insecte! Muzică era mai bună sau mai puţin bună (e chestie de gust personal, până la urmă!) ca şi în zona de grătare. Carne friptă mâncai numai pe comandă, de la bucătăria restaurantului, aşa că nici n-aveai de unde să furi grilaje. Dar e un loc mai scump decât pădurea publică şi mulţi gălăţeni nu-şi permit să vină aici.
Mârlani am văzut, din belşug, şi în pădure, dar şi la terasă. Atunci cum de într-o parte e mizerie, iar în cealaltă, curat lună? Că doar administrator au ambele zone. Proprietar, asemenea. Numai că, în timp ce la terasă proprietară e o cunoscută familie de gălăţeni, la grătare, proprietari suntem noi toţi, că doar zona e a statului. Cum s-o face, deci, că respectăm mai degrabă proprietatea altuia decât pe a noastră, mi-e greu să înţeleg. E ceva ce îl face pe mârlan să fie atent unde îşi aruncă scobitoarea, când e la terasă. Lipsa aceluiaşi ceva îi dă voie să arunce pe jos tava soioasă de la cârnaţi, când e în pădurea publică. De bun simţ nu poate fi vorba, în cazul lui, aşa că frica de sancţiune rămâne singurul răspuns posibil. Privatul îl dă afară pe mârlanul care-i creează probleme. Noi, în pădurea publică, ne face că nu-l vedem. Până când, oare?
