Teza de doctorat a fostului vicepremier Gabriel Oprea este un plagiat, a stabilit, zilele trecute, Comisia de Ştiinţe Juridice din cadrul Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Proaspăt numit în funcţia de ministru al Educaţiei, Mircea Dumitru a anunţat că mai degrabă va pleca din Guvern decât să fie coleg (referire la ministrul Internelor, Petre Tobă - n.r.) cu un ministru care şi-a plagiat lucrarea de doctorat. La rândul său, primarul Sectorului 3, Robert Negoiţă, şi-a ales ca unică modalitate de cercetare, pentru lucrarea sa de doctorat, metoda copy-paste. La primirea verdictului oficial de plagiat, Negoiţă nici măcar nu s-a mai obosit să conteste decizia Comisiei de Etică a Academiei de Poliţie, afirmând doar că “regretă că s-a lăsat atras de "moda" titlurilor academice”.
Am dat doar trei dintre cazurile de plagiat mediatizate în ultimele zile în spaţiul public românesc, fără a mai aduce în discuţie şi mult mai cunoscutul plagiat al lui Ponta, graţie căruia fostul premier a ajuns în compania “selectă” a fostului vicepreşedinte american Joe Biden şi a lui Vladimir Putin, şi aceştia acuzaţi de plagiat de presa internaţională.
Cu dezvăluirea fiecărui nou caz de doctor copy/paste, o nouă umbră de îndoială întunecă imaginea sistemului universitar românesc. Pentru mulţi dintre oamenii cu doctorat care activează în acest mediu este o nemeritată lovitură pe care o primesc, chiar şi indirect. Pe de altă parte, este limpede ca lumina zilei că este ceva putred aici. Cazurile de furt intelectual ale lui Ponta, Oprea, Negoiţă sau alţi parveniţi au ajuns în atenţia opiniei publice doar pentru că este vorba de persoane publice. Acesta nu este însă nici măcar vârful aisbergului, atunci când vine vorba de frauda academică din România. Merită, cred, să amintim şi faptul că generalul Oprea nu s-a mulţumit doar cu plagierea propriei teze de doctorat, ci a ţinut să devină şi îndrumător de şcoală doctorală. Ne putem astfel referi, fără să exagerăm, la o adevărată instituţie a plagiatului, care a infectat sistemul academic autohton, fiind însă, în acelaşi timp, şi un indicator al valorii acestui sistem.
În presa internaţională s-a scris chiar faptul că, "în România, copy şi paste sunt tentaţiile care au înlocuit sexul şi banii". Afirmaţie adevărată doar parţial, din moment ce copy şi paste nu înlocuiesc, ci se adaugă goanei după sex şi bani. Pentru personajele amintite, un titlu academic, cum este cel de doctor, este exclusiv un instrument de parvenire, este doar o treaptă pe care păşesc în drumul spre înalta societate. Într-un mod ironic însă, un doctorat pus alături de o nulitate va da tot un rezultat nul, asemenea înmulţirii cu zero din matematică.
Ceea ce societăţii româneşti îi lipseşte pentru a înfiera aşa cum se cuvine asemenea personaje este empatia. Putem conştientiza mult mai bine dimensiunile problemei prin simplul exerciţiu de imaginaţie de a ne pune în locul celor de la care doctorii copy/paste s-au "inspirat". Imaginează-ţi că ai muncit pe brânci timp de ani de zile pentru a ajunge la rezultatul pe care ţi l-ai propus. Brusc, cineva vine şi îşi însuşeşte de-a gata rezultatul acelei munci, fără a depune niciun fel de efort. Cu alte cuvinte, plagierea unei teze de doctorat este furt cu acte în regulă, chiar dacă societatea românească nu pare încă pregătită să recunoască acest lucru.
