„Galaţiul e un oraş mort!”. E propoziţia pe care o aud în jurul meu şi care mă umple de mâhnire şi de revoltă. Nu. Galaţiul nu e nici pe departe mort. Mi se pare mai viu ca oricare alt oraş, când văd, de pildă, Faleza, fremătând de oameni veseli, în serile de vară, la sfârşit de săptămână! Galaţiul îmi pare viu şi genial când tinerii lui de excepţie vin cu medalii de aur, argint sau bronz de la olimpiade internaţionale, ori când foştii elevi olimpici şi performeri, şcoliţi în Galaţi, urmează doctorate în marile universităţi ale lumii. Galaţiul e vibrant, armonios şi plin de culoare când îi văd, la televizor, în emisiuni de talente, ori în concursuri naţionale, pe micii lui artişti, cum câştigă trofeu după trofeu.
E viu şi când, la ceas de seară, ies la promenadă pe străzi, în haite lătrătoare sau individual, maidanezii. Ori când la fântânile arteziene ale oraşului se strâng să se răcorească porumbeii, în după-amiezi caniculare. E al naibii de viu când maşinile fac cozi la semafor şi şoferii înjură în barbă sau pe Facebook unda verde...
„Galaţiul e un oraş prăfuit”, aud în jurul meu. Şi aici, oricât aş vrea, n-am argumente potrivnice. Se simte în aer, dospit, praful nescuturat de ani de zile şi jegul adunat în straturi groase. Pe zidurile vechi ale caselor şi blocurilor, în autobuzele, troleibuzele şi tramvaiele cu durata expirată de viaţă la alţii, dar încă bune pentru noi, pe trotuarele şi şoselele sparte, în gropile semnalizate cu câte-o ramură uscată de copac...
Gropi am zis? Păi, în Galaţi, gropile se moştenesc! De la un primar la altul şi de la o administraţie la alta! Iaca Falezogaura, intrată deja cu acest brav nume în folclorul urban. A moştenit-o Marius Stan de la Dumitru Nicolae? A moştenit-o! Şi, uite, i-a lăsat-o „zestre” edilitară mai tânărului Ionuţ Pucheanu! Vorba ceea, să se-nveţe de fraged cu greul! Şi dacă ne aducem aminte că Falezogaura s-a căscat, prima oară, în 2010, şi ar putea fi acoperită definitiv în 2017, a prins trei mandate de primar, şi la anul face şapte ani (neapocaliptici), eu zic că am putea s-o dăm şi la şcoală, ca să nu rămână needucată! Că, la şcoala datului în gropi, autorităţile au şi cununiţe de premianţi, nu numai diplome de excelenţă!
Dacă nu ne ajung gropile intrate în folclor urban, ne săpăm şi singuri altele. Uite, de pildă, sistemul centralizat de termoficare. Era încă viu sau viabil până acum câţiva ani, când unii se străduiau să-l îngroape în datorii neplătite. Acum e mort de-a binelea, iar autorităţile îl îndoapă cu bani. O fi şi asta o treabă, să încerci să înfunzi pierderile ori scurgerile din sistem cu bani de la bugetul local, da’ uite că, oricât ar băga, tot nu ajunge! De parcă s-ar fi mutat conductele Apaterm/Calorgal şi CET în adâncul Gropii Marianelor!
Riscăm să ne îngropăm de vii sub dărâmături, dacă se vor prăbuşi, Doamne fereşte, într-o fatidică zi, zecile de clădiri lăsate în paragină prin oraş. Şi, nu ştiu dac-aţi observat, până şi pasajul de protecţie din jurul Palatului Gheorghiu este ancorat tot de pereţii şubrezi ai clădirii din Domnească 24.
Gropi moştenite, pomeni publice, bani îngropaţi, investiţii în găuri negre, praf… şi încep să cred că există cineva care vrea să ne îngroape de vii. Şi să mă întreb dacă mai ieşim vreodată din groapă...
