Să scrii despre prima zi de şcoală, când ai 40 de ani, e periculos. E copleşitor, plin de emoţii, să rememorezi toţi anii de şcoală, toate întâmplările, bune şi rele, notele şi pedepsele, chestiunile obligatorii, dintre care unele au dispărut, altele au reapărut, demonstrând, o dată în plus, că istoria se repetă.
La final de august, absolut întâmplător, am însoţit un nepot la o croitorie, să facă o probă la uniformă. O uniformă simplă, bleumarin, extrem de asemănătoare celor pe care le purtau băieţii în 1982, când am intrat eu în clasa I. Spre deosebire de atunci, când băieţii vedeau uniforma ca pe o constrângere de a lăsa în urmă cea mai frumoasă parte a copilăriei, laolaltă cu pletele, sacrificate tunsorii regulamentare pentru mers la şcoală, acum, Albert, nepotul meu, era extrem de mulţumit de noua sa uniformă. A intrat ieri în clasa a V-a la Liceul "Nicolae Grigorescu", cel mai bun din Câmpina, iar ăsta e un motiv suficient să fie mândru. Va face naveta, zilnic, 13 km, va continua să studieze şi chitara, va merge probabil şi la înot, ceea ce înseamnă că, probabil, patru zile din cinci va ajunge destul de târziu acasă. Dar efortul de a merge la o şcoală mai bună îi va fi răsplătit mai târziu, speră părinţii.
În aceeaşi notă, la Galaţi continuă exodul copiilor dintr-un cartier în altul, către şcolile mai bune. Fără îndoială, şi la noi sunt mulţi copii care fac naveta zilnic, din comunele limitrofe Galaţiului, sau chiar de mai departe, pentru şansa de a studia într-o companie stimulantă. Vrem, nu vrem să recunoaştem, provizoratul din şcolile mici, de sat sau comună, duce la nesiguranţă în ceea ce priveşte calitatea învăţăturii.
Cei aproape 30 de ani de reformă continuă, cumulaţi cu efectele năucitoare ale tranziţiei economice, au ruinat aproape complet învăţământul, în ansamblul său, dar pe cel rural mai ales. Să ne înţelegem, nu spun în niciun fel că la sate nu sunt dascăli merituoşi. Mai sunt, în ciuda vicisitudinilor. Dar, din păcate, condiţiile precare de trai i-am împins pe tineri să părăsească în masă zonele rurale, efectul fiind, evident, scăderea dramatică a populaţiei şcolare. Nu poţi să faci performanţă dacă baza de selecţie se îngustează de la an la an sau măcar de la un ciclu de învăţământ la altul.
Clasele simultane, o realitate în multe sate mici din România, înseamnă că, automat, fiecare elev primeşte mai puţină îndrumare de la învăţător decât unul dintr-o clasă obişnuită. De ce? Fiindcă, uman vorbind, este extrem de complicat să predai pentru două sau chiar trei clase diferite, cu programe care se schimbă peste noapte, dar care nu vin însoţite şi de manualele aferente.
La polul opus, clasele bune din şcolile de top sunt supra-aglomerate, iar elevii primesc, individual, atenţie mai puţină decât ar fi normal şi decât este, de fapt, nevoie. E drept, acum 34 de ani, o clasă I avea între 38 şi 42 de elevi. Dar, sincer, noi învăţam şase zile din şapte, nu aveam decât două manuale şi câteva caiete, iar ghiozdanul era greu fiindcă luam după noi călimara. E inutil şi periculos să mai facem comparaţie, acel "pe vremea noastră" nu mai are niciun sens. Şcoala, programa, cărţile, caietele, necesarul de rechizite, totul e diferit. Aceeaşi rămâne doar emoţia primului clopoţel. Chiar dacă acum, probabil, e vorba despre o sonerie electronică.
