Duminică dimineaţă, aglomeraţie mare la pescărie. Văd nişte obleţi proaspeţi, la 12 lei. Stau pe gânduri. Aş cumpăra. Nici nu ştiu dacă sunt ieftini sau scumpi din cauză că nu cumpăr obleţi de obicei. Sunt migăloşi la curăţat şi asta mă cam descurajează. Dar acum chiar că aş cumpăra.
O întreb pe duduia care vinde dacă sunt proaspeţi obleţii. Ooo, cum să nu fie? Se poate? Dis-de-dimineaţă au fost aduşi. La gheaţă, după tehnologie. Dar ce, când aţi cumpărat dumneavoastră ceva vechi de la noi?
Drept e că nu prea mai cumpărasem de la pescăria cu pricina din cauză că mi s-a părut întotdeauna că mirosea ciudat înăuntru. Plus că mai demult renunţasem să iau de acolo nişte file de novac, după ce o auzisem pe vânzătoare spunându-i unei cunoştinţe să nu cumpere, că proaspete sunt şalăul şi ştiuca. Dar, deh, îmi zic, să nu fac şi eu atâtea mofturi! Cine ştie ce s-o fi întâmplat atunci. O fi vorbit gura fără ea…
La peştele mai mare ştiu câteva reguli de bază pe care să le urmez când îl aleg: ochii trebuie să fie limpezi, burta fermă, carnea uşor elastică şi branhiile roşu-aprins. Dar la obleţi? Ce să vezi la obleţii puşi mai în spate, într-un castron din galantar, în pescăria aglomerată? Ochii le par limpezi. Mă mulţumesc să mai întreb o dată: sigur sunt proaspeţi, doamnă? Proaspeţi, domnu', păi nu v-am zis deja?
Cer un kilogram. Duduia ia o pungă mare de plastic şi o umple cu aproape două kilograme. Lăsăm aşa? Nu lăsăm, zic. Am cerut un kilogram, nu două. Un pic iritată, scoate o mână de chitici din pungă şi îi aruncă înapoi în galantar. Acum avem un kilogram şi jumătate. Rămâne aşa? Păi de ce să rămână, dacă eu am cerut unul singur… Are grijă duduia să mai scoată încă o mână de firfirici şi să lase un pic mai puţin de un kilogram în plasă, după care spune mulţumită că iată, a rezolvat-o. Bine, zic. Abia acum lăsăm aşa. Plătesc, iau peştele şi plec.
Ajung acasă şi mă apuc de curăţat. Aleg peştii un pic mai mari, ca să termin cu ei. Toate bune. Trec la plevuşcă. Aleg un obleţ mic. Îl strâng un pic şi îi pocneşte burta. Hm! Mai iau unul. La fel. Şi încă unul. Cam aceeaşi poveste. Mă încăpăţânez. Poate i-or fi amestecat, zic. Poate sunt şi vechi, dar şi proaspeţi. După vreo douăzeci de minute de stat cu amândouă mâinile în chiuvetă şi de căutat printre obleţi, constat că am ales vreo cinci peşti ireproşabili. În rest, numai buni de aruncat.
Am păţit asta din vina mea? Şi din vina mea, cu siguranţă. Ştiam că risc să cumpăr vechi şi nu m-am ferit. Că să n-o păţiţi şi voi, vă spun că pescăria e una dintre cele din Piaţa Centrală. Singura care n-are afişate pe uşă nici numele societăţii şi nici certificatul de înmatriculare. Nu-i vorbă, le are şi pescăria asta puse pe un perete, doar că nu într-un loc accesibil clientului, ci undeva în spatele unor galantare, unde are acces numai personalul. Abia după ce am pierdut timp preţios, într-o duminică, curăţând peşte stricat, am înţeles şi de ce se feresc administratorii pescăriei cu pricina. Să nu spuneţi că nu v-am spus!
