"Roxana, mie cine-mi plăteşte facturile?", mi-a fost dat să aud deunăzi de la cineva căruia îi solicitam sprijinul pentru o campanie umanitară a unui copil lovit de o boală crudă, copil care în primă fază a refuzat cu demnitate ajutorul meu, pentru că i se părea prea ciudat să apeleze la inima oamenilor. În decurs de un an, am avut nenumărate discuţii şi cu fata, şi cu familia ei, s-o conving că viaţa e mai importantă decât ceea ce cred cei din jur despre noi. În timp ce încercam să mă dezmeticesc de sub lovitura întrebării cu facturile, care-mi picase drept în moalele capului, mă gândeam că e nemaipomenit de bine, atunci când, disperat fiind, în căutarea banilor care să-ţi salveze viaţa, ai norocul să trimiţi pe altcineva, să nu fii tu, ăla bolnavul, care să aibă parte de un asemenea "tratament". Cum ar fi ca, după ce că trebuie să te lupţi cu un demon precum cancerul, să mai fii pus în situaţia să supravieţuieşti şi unui asemenea afront. Nu refuzul m-a întors pe dos. Omul respectiv mai ajutase în alte împrejurări şi aş fi înţeles că are şi el o limită, deşi nu face parte tocmai din categoria celor care să se îngrijoreze că nu are cu ce-şi asigura confortul. Mi s-a părut meschin doar faptul că o chestiune de viaţă şi de moarte a ajuns să fie privită prin prisma lui "mie ce-mi iese la faza asta". Pentru că aşa suntem noi, românii. Ne place să cântărim totul. Chiar şi atunci când o facem cu tot sufletul, parcă ceva ne împiedică să ne gândim doar la cel pe care îl dăruim. Automat vrem ca, de undeva, să ni se întoarcă binele făcut. E boala societăţii în care trăim, unde lipsa unui sistem de referinţă bazat pe valoare tinde să îi contamineze chiar şi pe cei mai cumsecade dintre noi.
Avem multe de învăţat, pentru că ne lipseşte imaginaţia, ne lipseşte empatia şi, în goana după agoniseala de tot felul, ne dezumanizăm. Iar cel mai trist e că, lipsindu-ne oglinda care să ne arate exact cum suntem, aşa ne şi place să fim. Omul care chiar ajută, care-şi păstrează cuvântul dat e luat, de cele mai multe ori, de prost. Şi de aici, până la a te da pe brazdă şi a fi şi tu în rând cu lumea, pasul care-ţi rămâne de făcut e foarte mic. Cei capabili să arate drumul de întoarcere spre omul din noi sunt copiii. Ei sunt încă nepervertiţi. Aşa se face că am rămas aproape fără aer, când am aflat că fata pe care eu tot încerc s-o ajut şi pentru care lucrurile se leagă greu într-o lume a adulţilor, a scris singură, de pe patul de spital, un proiect şi a câştigat fonduri semnificative, ca să-şi ajute colegii de suferinţă, copiii internaţi, ca şi ea, la secţia de oncologie a unui spital.
Pentru că tot stăm prost la capitolul ăsta, să ne imaginăm puţin scena: un copil cu venele făcute praf de acele care-i bagă în corp citostaticele, care ar întoarce pe dos şi un om în toată firea. Ea nu se dă bătută, scrie proiectul. În jur, personal medical acrit de bubele sistemului, să zicem. Ea scrie. Copii care pierd lupta cu boala. Ar putea să i se întâmple şi ei, dar nu se dă bătută. Ea scrie. Gândul că de ce tocmai ea, tocmai acum, trebuie să treacă prin aşa calvar ar trebui s-o înrăiască s-o întoarcă spre limitele ei. Dar ea transformă nedreptatea unei societăţi în care copiii bolnavi sunt condamnaţi la moarte din incompetenţă, şi nepăsare, şi sărăcie, într-un dar nepreţuit. Un exemplu de normalitate şi de bunătate firească. Vom mai povesti despre asta.
