Te-ai certat cu părinţii care ţi-au spus că nu eşti bun de nimic, sari în faţa locomotivei, ai datorii la bancă, înghiţi un pumn de pastile, te-ai părăsit iubita, îţi tai venele, iar dacă pur şi simplu te simţi neînţeles, un plonjon de pe bloc te ajută să laşi în urmă pe toţi şi toate câte nu te-au făcut să-ţi găseşti locul în lumea asta.
Sunt realităţi triste, gesturi pe care mii de oameni le fac zilnic în lumea asta, iar noi, societate frământată de explozia tranziţiei fără sfârşit, ni le asumăm la rândul nostru neputincioşi, fără a face nimic concret să îi ajutăm la timp ce pe cei care îşi reziliază abrupt contractul cu viaţa.
Orice moarte este o tragedie, dar firească atunci când vine la vremea ei, nu când individul, ca fiinţă dotată cu liber arbitru în orice, alege să o îmbrăţişeze. Din păcate, tot mai des auzim de tineri care prea devreme nu mai văd nicio soluţie, pentru care un obstacol cât de mic devine insurmontabil. Notele proaste la şcoală sau alte nebunii inerente adolescenţei cauzează stări, conflicte, care duc nepermis de mult la degradarea la maximum a propriei imagini. Pentru că asta este ceea ce contează: imaginea şi frica de a o pierde. Frica de schimbare sau de supunere. Elevului care îşi curmă viaţa pe linia ferată îi e frică de posibilitatea de a fi corectat conform unor norme pe care le consideră învechite şi degradante pentru el. Debitorului la bănci, sufocat de rate prin prisma unui salariu de multe ori prea mic, sau a unui eventual şomaj, îi e frică să înfrunte ideea că ar trebui să facă mai mult ca să se descurce. Sau de eşec în faţa cunoscuţilor, ori a copiilor, care poate nu îl vor înţelege! Dezamăgitul în dragoste îşi va cauta fuga din lume în pastile sau în ştreang, pentru că toată stima lui de sine stă în persoana care l-a părăsit ca pe ultimul obiect ieşit din garanţie. Ce va zice lumea? Cum va mai trăi el? Cine îi va mai confirma valoarea? Exemplele pot continua, sunt multe, ca şi vinile pe care am putea să le găsim şi care cu siguranţă alcătuiesc un complex ce ajută la înmulţirea numărului de sinucigaşi. E trist faptul că refugiul în proverbialul pocal cu otravă a devenit un fenomen la care contribuim toţi, fără să ne dăm seama, zi de zi. Pentru că judecăm, nu înţelegem, pentru că am devenit egoişti şi credem că dreptatea este numai a noastră. Asta ne face pe noi, cei dotaţi cu mai multă tărie, să ne simţim fericiţi! Egoismul omoară, nu dă viaţă. Dacă mamele nostre ar fi fost egoiste, noi n-am mai fi fost aici, ca judecători neautorizaţi ai vieţilor şi alegerilor apropiaţilor noştri.
