Anca Spânu

Anca Spânu

Vineri, 20 Ianuarie 2017 00:00

Curat murdar, coane Fănică!

Scriam, imediat după câştigarea alegerilor de către PSD, că acum acesta are toate pârghiile necesare să guverneze ţara după cum îşi doreşte. Evident, în condiţiile legii, nu s-a gândit nimeni la altceva. Am urmărit cu atenţie mişcările de trupe din zilele acestea, cu privire la problema graţierii sau amnistiei în ceea ce priveşte faptele de corupţie. Eu cred că nimeni care se face vinovat de fapte de corupţie nu ar trebui să scape de puşcărie. Dar eu nu sunt simpatizant al PSD, nu i-am votat pe membrii partidului şi, foarte sincer, nu mă aştept ca faptele dumnealor să mă ajute în viaţă, să-mi servească interesele sau să îmi facă mie, personal, vreun bine.
Ceea ce mă surprinde este indignarea unor susţinători ai PSD faţă de acţiunile sau intenţiile guvernului Grindeanu. Păi, domnilor, i-aţi votat pe oamenii ăştia, nu ştiaţi cum operează? Ce fac, ce principii au sau n-au, ce îi mână pe ei în luptă? Dacă ştiaţi, dar nu v-a păsat, foarte rău. Dacă nu ştiaţi cine sunt şi totuşi i-aţi votat, iar e rău. Să ne înţelegem, nu spun că sunt îngeri prin vreun partid, politica este o treabă murdară, de felul ei. Nu spun că ne-ar fi fost mai bine dacă altcineva câştiga alegerile. Spun doar că, dacă aţi votat pentru PSD - iar majoritatea, e clar, asta a  făcut - n-ar trebui să fiţi aşa uimiţi că dumnealor vor să-şi exercite mandatul.
Că e aglomeraţie în penitenciare, e drept. Că s-or fi încălcând drepturile omului, nu bag mâna în foc, e foarte posibil să se încalce. Pe de altă parte, o grămadă de oameni au telefoane după gratii şi-i păcălesc liniştiţi pe cei liberi şi cinstiţi, jupuindu-i de bani şi de bunuri, prin tot felul de scheme infracţionale. La fel de adevărat e că, de cele mai multe ori, copiii instituţionalizaţi şi bolnavii din spitale mănâncă mai rău decât puşcăriaşii. Ah, pardon, persoanele private de libertate. Să spunem că, pe undeva, înţeleg dorinţa guvernanţilor de a-i mai scoate pe unii de după gratii, să mai facă, chipurile, loc. Dar ce nu înţeleg şi n-ar trebui să se întâmple este dorinţa de a-i ierta şi de plata prejudiciului, de a le şterge cu buretele cazierul, aşa încât ei să poată candida la funcţii publice etc. Asta, coane Fănică, e curat murdar!        

Joi, 12 Ianuarie 2017 00:00

Reflecţii din coada lopeţii

"Dacă stăm şi ne uităm la vecini cum dau zăpada, n-o să mai scoatem capul în sat", îmi spunea bunica mea paternă, în alte vremuri, când nici vorbă nu era de asfalt, de lamă, de volă, iar dacă ningea serios, rămâneai înzăpezit cu zilele în satul dintre dealuri. Curtea era mare, trebuia făcută cărare şi în ogradă, că era musai să ajungi la animale, să le dea apă şi mâncare, nu era timp de stat şi de cugetat. Pe urmă, cu vecinii, se făcea drum până la fântânile din centrul satului, că, dacă de spălat ne spălam cu zăpadă topită, pentru mâncare tot era nevoie de apă. După muncă, venea, invariabil, şi răsplata: gogoşi sau turte coapte pe plită, calde şi o gură de vin roşu, să pună sângele în mişcare.

Din fericire, lucrurile au evoluat şi, la a doua repriză de zăpadă din iarna asta, deszăpezirea oraşului se face destul de bine. Evident, la ora la care scriu încă ninge şi, după doar jumătate de oră de dat la lopată în faţa redacţiei, sper din suflet să nu mai continue prea mult. Dar asta, clar, nu depinde de noi, nici perspectiva ploii sau a lapoviţei, care să vină peste zăpada îngheţată, nu mi se pare prea îmbucurătoare. După câteva zile de iarnă veritabilă, în care, ca de obicei, unii s-au trezit cu noaptea în cap şi au despăzezit trotuarele din faţa casei, a blocului, a magazinului, în timp ce alţii au stat bine merci la căldură şi au ieşit pe la 10,00, înjurând că nu pot scoate maşina din parcare, se poate spune că, până la urmă, tot cei şase-şapte ani de-acasă, buna creştere şi educaţia fac diferenţa. Deşi obligaţia de a deszăpezi este una prevăzută de lege, nu toată lumea înţelege să se conformeze, poate şi pentru că, în trecut, sancţiunile nu au prea au fost aplicate. Municipalitatea este obligată să cureţe străzile, staţiile de autobuz, trotuarele, la modul general, dar nu şi aleea de acces a blocului, aşa cum au înţeles unii, nu şi locul de parcare al fiecăruia. Eu spun că, cu excepţia copiilor foarte mici şi a vârstnicilor sau cardiacilor, nimănui nu-i prinde rău un pic de mişcare în aer liber, cu o lopată pe măsură. Gândiţi-vă la asta, data viitoare când aşteptaţi să vă cureţe Primăria şi treptele blocului.

Vineri, 06 Ianuarie 2017 00:00

Avem di tăti

Avem majoritate parlamentară confortabilă, avem guvern instalat, avem program de guvernare, ba, în ceea ce ne priveşte pe noi, gălăţenii, avem şi ministru de Finanţe. Teoretic, nu există niciun impediment în calea noii guvernări de stânga, fiindcă opoziţia abia îşi trage răsuflarea, năucită de scorul electoral, iar preşedintele, care, deşi se presupune că ar trebui să fie neutru, joacă, în mod clar, pe dreapta terenului, este singur şi limitat în acţiunile sale de prevederile constituţionale. Cu alte cuvinte, avem toate premisele pentru patru ani liniştiţi şi uşori pentru PSD, care, sprijinit de ALDE şi UDMR, ar trebui să poată face tot ce vrea pentru a asigura bunăstarea şi înflorirea ţărişoarei, aşa cum a promis. Cel puţin la nivel declarativ, se pare că PSD intenţionează să nu-şi dezamăgească votanţii, pregătind nişte pomeni, de data asta post-electorale, cum ar fi renunţarea la impozitul pe pensii, scăderea impozitului pe venit şi chiar, pentru cei cu mai puţin de 2.000 de lei pe lună, scoaterea impozitului pe venit. Mai era vorba şi despre scăderea unor taxe la asigurările sociale şi despre nişte facilităţi pentru firme, nu le mai reiau, că sigur le-a auzit toată lumea. Acum, să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-ar plăcea să nu-i mai impoziteze ăştia pensia lui tata, după cum mi-ar plăcea extrem de mult să nu mai dau 16 la sută din ce câştig la stat, ce să mai vorbesc despre asigurările la sănătate, de care am beneficiat, har Domnului, rar, iar pe segmentele unde aş avea nevoie de ele nu acoperă cheltuielile necesare. Problema e că nu văd cum şi de unde se vor acoperi găurile la bugetul de stat, despre care ştim că scârţâie oricum din toate încheieturile. Ni se spune, aproape zilnic, să nu ne aşteptăm la pensie, că nu vor mai fi bani pentru plata ei, deci, dacă nu muncim până murim, murim oricum. Pentru Sănătate nu-s bani, pentru Educaţie, ioc, n-avem autostrăzi, poduri, tuneluri, aeroporturi. Şi atunci, cum mama dracului ne-o fi mai bine dacă banii la buget vor fi şi mai puţini?
Avem di tăti, vorba cântecului. Numai mintea ne mai lipseşte.        

Vineri, 23 Decembrie 2016 00:00

Pomul vieţii, pomul morţii

Acum, când scriu, e dimineaţa zilei în care ne pomenim eroii Revoluţiei. Pentru unii, evenimentul acela de acum 27 de ani a devenit prilej de bătaie de joc, ni se spune cum am fost manipulaţi de unul şi de altul, cum de fapt n-a fost Revoluţie în '89, ci a fost lovitură de stat, o piesă de teatru menită să ne convingă că schimbăm noi regimul, când, de fapt, se schimba singur. Dacă a fost aşa, dacă n-a fost, e greu de spus cu siguranţă, atâta timp cât secretul este în continuare bine păzit în arhivele serviciilor şi în ale Armatei, iar dosarul nou-apărut complică şi mai mult lucrurile. Ceva e însă clar: morţii Revoluţiei există, au nume, au familii. Că au murit degeaba, că au murit în urma unor accidente provocate de confuzia momentului, e mai puţin important pentru cei care îi plâng. Ei s-au dus şi niciun Crăciun n-a mai fost la fel. Au murit atunci copii, părinţi, fraţi şi surori, nepoţi, veri, unchi. Pentru ceilalţi, doar nişte nume scrise într-o listă de comemoraţi, scoasă de la naftalină în fiecare 22 decembrie. Pentru familiile lor, OAMENI.
E dimineaţa zilei în care, acum 27 de ani, mureau români. La redacţie au venit colindători, nepoţii, simbolic vorbind, ai revoluţionarilor de-atunci. Glasurile lor îmi spun că avem speranţe. Că, şi în condiţiile în care parcă nu ne mai învăţăm odată lecţiile, alegând acelaşi rău, iar şi iar, din noi răsare, în preajma Naşterii Domnului, lumina copilăriei. Avem o datorie faţă de copiii aceştia. Datoria să-i protejăm de Rău, dar să le spunem că el există şi că, odată demult, înainte ca ei şi chiar părinţii lor să se fi născut, Răul a lăsat multe familii fără Crăciun. Fără bucurie, fără speranţă. Că alţii copii, care erau, ca şi ei, frumoşi la trup şi la suflet, şi-au aşteptat în zadar taţii, mamele, fraţii. Că, pentru ei, bradul împodobit a fost, de-atunci, simbol de înmormântare, nu de naştere. Avem datoria să iertăm, dar să nu uităm. Să ne amintim, în sărbătoare, şi de cei pierduţi atunci. Printre zâmbete şi cadouri deschise, să le aprindem o lumânare şi să-i călăuzim acasă.        

Marți, 13 Decembrie 2016 00:00

Ziua tipografilor români

Astăzi, 13 decembrie, este “Ziua tipografilor români”, un moment de mare însemnătate pentru toţi cei îndrăgostiţi de cuvântul scris. La 13/26 decembrie 1918, la Bucureşti, a avut loc o mare manifestaţie a tipografilor, care au demonstrat paşnic pentru revendicările lor social-economice, precum şi pentru ceea ce numim astăzi “libertatea presei”. Breasla tipografilor a fost prima din România care a reuşit să încheie un contract colectiv unitar, la nivel de ramură, pe o durată de un an şi jumătate, la data de 22 decembrie 1921. 2016 a fost declarat de către Biserica Ortodoxă Română Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. La mulţi ani tuturor tipografilor din România! La mulţi ani şi multă sănătate tipografilor din echipa „Vieţii libere”! (S.A.M.)

Joi, 08 Decembrie 2016 00:00

Copiii noştri fără părinţi

Îi vedeţi pe stradă, abia acoperiţi de câte o bluză de trening, deşi temperaturile au coborât sub zero. La intrarea în supermarketuri, încălzindu-se puţin şi sperând la un bănuţ sau ceva bun. Îi ascultaţi, vreţi, nu vreţi, cântând nişte tentative de colinde prin autobuze. Copiii-cerşetori sunt peste tot, că vrem să-i vedem sau nu. Şi, indiferent dacă avem sau nu la rându-ne copii, nu cred că există om căruia să nu i se strângă puţin sufletul atunci când vede umblând brambura, complet nesupravegheaţi, prichindei de câţiva anişori, care în mod firesc ar trebui să fie acasă, la căldură, la şcoală sau la grădiniţă, învăţând să devină oameni de ispravă.

Alţi copii ai nimănui, pe care îi vedem şi mai puţin, dar asta nu înseamnă nicidecum că ei nu există, sunt cei care nu au părinţii acasă sau, şi mai rău, nu au părinţi deloc. În prima categorie intră şi micuţul curajos de şase ani care şi-a salvat din calea focului surorile mai mici, de un an, respectiv, trei luni. Copiii erau singuri în casa bunicilor, părinţii fiind plecaţi la muncă în străinătate. Iar bunicii, care păreau oameni la locul lor şi de toată isprava, îşi frângeau mâinile neştiind pe unde vor mai scoate cămaşa, deşi, la drept vorbind, misiunea lor de crescut copii se terminase demult. N-ar fi trebuit să aibă în grijă trei minori între trei luni şi şase ani, pe care, probabil duşi după treburi, i-au lăsat singuri în casa unde a izbucnit incendiul.

Nu militez pentru pedepsirea bunicilor, deşi legea este clară, iar responsabilitatea îngrijirii celor mici le aparţinea, n-ar fi trebuit lăsaţi singuri la vârsta aceea. Dar nu ştiu dacă este o soluţie să te apuci să amendezi o familie care nu mai are casă, care nu mai are îmbrăcăminte, nici acte, care, practic, a rămas fără nimic. Adică, da, respecţi legea, dar, în fapt, nu rezolvi nimic. La fel cum, amendând la nesfârşit nişte părinţi care îşi trimit copiii la cerşit, nu faci decât să încarci autoritatea locală cu nişte amenzi neîncasate.

Poate însă că înfiinţarea cât mai multor centre de zi pentru copii, centre care să aparţină statului, dar să fie manageriate în parteneriat cu ONG-uri de profil, ar rezolva o situaţie gravă în care se scufundă tot mai mult, pe zi ce trece, copiii nimănui din România. S-ar lua copiii-cerşetori de pe drumuri şi ar fi duşi în centre de zi, unde, la adăpost şi cu personal specializat, ar putea învăţa lucruri bune, fiind feriţi, în acelaşi timp, de furia părinţilor. Iar părinţii, în loc să fie amendaţi, ar trebui puşi să muncească în folosul comunităţii, controlaţi dacă îşi îndeplinesc atribuţiile parentale, iar dacă nu, decăzuţi din drepturi şi lăsaţi fără copii. Care copii, până la urmă, ar fi poate mai în siguranţă sub protecţia statului şi, poate, cu şansa de a fi adoptaţi, decât neglijaţi şi exploataţi de părinţi alcoolici şi indolenţi. Evident, viaţa nu e în alb şi negru, fiecare situaţie are nenumărate nuanţe. Un lucru e clar: un copil nu e vinovat pentru ceea ce i se întâmplă, nici pentru familia în care s-a născut. Doar prin educaţie îi putem salva. Iar educaţia trebuie făcută de toată societatea, dacă indivizii care le-au dat viaţă nu-i şi pregătesc pentru ea.

Duminică, 04 Decembrie 2016 18:00

Brad alternativ


În cazul în care nici bradul în ghiveci nu este o opţiune viabilă, mai ales din cauza preţului destul de ridicat (de circa 180-200 de lei brăduţul de dimensiuni medii), mai aveţi şi varianta bradului confecționat dintr-o mulțime de materiale ce se găsesc prin casa omului. Bradul astfel făcut ocupă spațiu puțin, nu umple casa de ace și nu trebuie aruncat după sărbători. Plus că poate arăta minunat și este o plăcere să îl faci, eventual împreună cu copiii, exact cum îți place.


Pentru aceia dintre dumneavoastră care vreţi neapărat un brad natural în casă de Crăciun, dar, pe de altă parte, doriţi să protejaţi mediul redând bradul ambientului său natural, există soluţii. Nu suntem obligați să luaţi un brad gata tăiat, ci puteţi alege unul viu, în ghiveci, pe care să îl replantaţi. Dacă nu aveţi curte, poate aveţi prieteni care locuiesc la casă şi care s-ar bucura de un asemenea dar. Poate aveţi, printre locurile dumneavoastră preferate, o şcoală sau o grădiniţă, o pensiune turistică sau, de ce nu, curtea unei mânăstiri, orice loc unde credeţi că brăduţul va fi bine primit şi bine îngrijit. Evident, este necesar să discutaţi despre posibilitatea plantării înainte să achiziţionaţi bradul în ghiveci, pentru a fi siguri că există această posibilitate. Dacă nu aveţi timp, există inclusiv companii care, în schimbul unei taxe, se ocupă de replantat în locul dumneavoastră.

Sâmbătă, 03 Decembrie 2016 00:00

Sărbătorile Galaţiului, cu bune şi cu rele

Am auzit, în ultimele zile, tot felul de păreri privind spectacolele de Zilele Galaţiului, precum şi târgurile aferente. S-au emis judecăţi de valoare, s-au criticat alegerea amplasamentelor, artiştii, produsele de la tarabe. Pe de altă parte, am văzut şi auzit mulţi oameni care petreceau, fiecare în stilul lui, cu prietenii şi familia, cu un pahar de vin fiert mai mic sau mai mare, după posibilităţi, toţi bucuroşi că se întâlnesc, admirând luminile din oraş, scena, artiştii, copiii Galaţiului care au urcat pe scenă, ba chiar şi unele voci mai mature, tot ale Galaţiului, care au înfruntat frigul ca să cânte live, fiecare după pricepere şi posibilităţi.

Fiindcă nu-mi place să vorbesc din auzite, mai ales când nu există dovezi pentru ce spun unii şi alţii, nu pot decât să menţionez ce am văzut, auzit, gustat şi experimentat personal. Am fost la concerte pe 30 noiembrie şi pe 1 decembrie, ocazie cu care am şi mâncat un pic, am şi băut un pic, aşa, ca omul.

La capitolul experienţe pozitive, menţionez faptul că s-a cântat live. Chestiunea cu pricina, la -1 până la -3 grade nu-i deloc ceva simplu, încercaţi numai să lălăiţi un refren în frig, lângă Dunăre şi o să vedeţi cum vă e gâtul după asta. Alegerea artiştilor a respectat o plajă mai largă de gusturi, am apreciat asta. Ca o notă negativă, probabil că nu era rău să se opteze pentru muzică populară măcar într-una dintre seri, s-a dovedit că gălăţenii o apreciază şi sunt convinsă că ar fi venit s-o asculte. Sonorizarea a mai lăsat de dorit în unele momente, dar probabil nici vremea extrem de rece, cu vânt dinspre apă, n-a ajutat. Oricum, un microfon avea clar probleme, mereu rămânea fără piuit unul dintre prezentatori, ba a păţit-o şi Loredana chiar la începutul recitalului, ea însă descurcându-se, ca o adevărată profesionistă, şi trecând peste moment. Ecranele instalate au fost de proastă calitate, nu se distingea în niciun caz cine e pe scenă.

Am apreciat faptul că tarabele comercianţilor au fost numerotate. Probabil că a fost mai uşor să se ţină evidenţele necesare, oricum, pentru oameni clar a fost benefică, se puteau găsi şi regăsi uşor în aglomeraţie doar spunând că sunt în dreptul tarabei nr. X sau Y. De asemenea, mi-a plăcut că erau angajaţi ai Ecosal care mai făceau curat pe parcursul zilei şi al serii, aşa încât să nu se înoate în gunoaie. Au fost şi destule toalete ecologice, care însă din păcate a doua zi numai ecologice nu erau.

Ce nu mi-a plăcut este că nimeni - nici la mici şi cârnaţi, nici la botoşi de blană, nici la fesuri - nu dădea bon fiscal, ceea ce, zi festivă sau nu, tot ilegal rămâne. Nu-mi rămâne decât să sper că şi-au plătit măcar taxele către Primărie.

Deşi pentru gălăţeni alegerea Falezei ca loc de desfăşurare a fost probabil o opţiune mai bună decât mall-ul, datorită accesibilităţii, comercianţii erau vineţi de frig, iar mulţi dintre ei strângeau taraba pe la opt, fiindcă pur şi simplu nu mai puteau rezista.

Una peste alta, cu bune şi cu rele, Sărbătorile Galaţiului arată bine anul acesta. Iar petrecerea continuă şi azi, şi mâine. Pentru cine mai rezistă, că eu una cred că mă retrag în bârlog până luni.

Miercuri, 23 Noiembrie 2016 00:00

Cârcotaşului i se ia show-ul

E incredibil cât de greu de mulţumit sunt oamenii. Nici n-a apărut bine programul complet al petrecerilor de Zilele Galaţiului, nici nu ştim încă unde vor fi concertele, că au şi apărut comentatorii: ba că de ce cântă unul şi nu altul, ba că de ce stilul ăla, şi nu celălalt, că de ce gălăţenii la urmă, că o fi şi o păţi. Oare chiar nu suntem capabili să ne bucurăm, pur şi simplu?

Să ne înţelegem, personal, prefer rockul şi folkul. De asta, dacă o să pot, mă voi duce să-i ascult pe băieţii de la Over, gălăţeni de-ai noştri, aşa cum am făcut şi la Revelion, anul trecut, în ciuda unui frig năprasnic. Alţii, care doar doreau să fie văzuţi la petrecerea cu Goran Bregovici, că nici pe el nu l-au respectat, apărând măcar la începutul programului, au venit la 11,30, s-au băgat în faţă (complet mârlăneşte, după părerea mea), s-au bâţâit o melodie, două, după care au plecat pe la petrecerile de unde veniseră.

Faptul că nu aparţin unui grup majoritar în ale preferinţelor pentru muzică n-o să mă împiedice totuşi să mă bucur de spectacolele în care s-a ţinut seama, în alcătuirea programului, şi de preferinţele mele, şi de ale altor gălăţeni. Chiar mă bucur că toată lumea va putea asculta ceva ce-i place, măcar într-una dintre seri. Şi, să fim serioşi, dacă nu-ţi place o trupă sau alta, un solist sau altul, cine te obligă, nene, să îngheţi de frig la spectacol în aer liber? Fă o petrecere acasă, cu prietenii, şi ascultă ce vrei tu. Sau du-te la un bar, restaurant care-ţi place şi gata, nu te obligă nimeni să te duci la un concert dacă nu-ţi plac artiştii. Dar de aici şi până la a insulta o formaţie, un om, precum şi pe cei care se bucură sincer să-i audă, e cale lungă. Nu înţeleg şi nu pot să accept extremismul de nicio factură, mă îmbolnăveşte direct la suflet. Ce câştigi, frate, dacă scuipi injurii în stânga şi în dreapta? Nu mai bine te duci frumos la concert la cine-ţi place ţie şi de restul îi laşi şi pe alţii să se bucure?

Tot urlă reţelele de socializare, ba se comentează şi-n autobuze, că de ce se plătesc din banii noştri cutare sau cutare artişti care nu ne plac? Păi, să ne înţelegem, cu bani de la buget se fac distracţii publice, adică pentru toată lumea, e absolut firesc să fie luate în calcul gusturile tuturor, nu doar ale unei minorităţi sau ale alteia. Mi se pare absolut firesc să fie concerte mixte de Zilele Galaţiului, că pentru concerte dedicate unui stil sau altuia există suficient timp în restul anului, se fac, sunt cu plată şi, dacă chiar vrei să te duci să asculţi pe cine-ţi place, plăteşti pentru asta şi te duci. Nu te mai supără nimeni, fiindcă toţi spectatorii care au plătit ca şi tine vor respecta show-ul. Dacă însă vrei să te bucuri, de zilele oraşului, alături de ceilalţi gălăţeni, trebuie să iei în considerare faptul că în concert vor fi şi momente care nu-ţi plac. Ori le eviţi, că e afişat programul pe ore, ori, dacă eşti acolo, îi laşi pe alţii să se simtă bine şi aştepţi să treacă. Aşa, ca pe un exerciţiu de toleranţă, care, din ce văd eu, nu ne-ar strica deloc.

Pagina 1 din 52