Anca Spânu

Anca Spânu

Vineri, 24 Martie 2017 00:00

Unde sunt WC-urile de altădată?

Zilele trecute, un cititor ne transmitea la redacţie nemulţumirea domniei sale că, pe toată lungimea falezei, sunt toalete ecologice doar la capete, iar cea de la capătul dinspre Navrom era închisă cu lanţ, nefiind accesibilă. Deci, practic, dacă te plimbi pe faleză, că tot iese lumea din nou să facă mişcare, nu ai alternativă: ori te duci la vreo terasă, iei un suc şi foloseşti şi toaleta, ori te ţii până la capătul dinspre Trecere bac, ori faci în boscheţi. Total necivilizat şi absolut neigienic.

În oraş, situaţia este cam aceeaşi, nu există toalete pe distanţe foarte lungi, iar acolo unde sunt mirosul şi mizeria sunt de nesuportat. E foarte greu, adult fiind, să intri acolo, ce să mai spunem despre copii. În aceste condiţii, nu e de mirare că ieri după-amiază, în Ţiglina, o mămică a dezbrăcat în mijlocul trotuarului copila de nici doi ani, punând-o să facă pipi la rădăcina unui copac, în timp ce, cinci metri mai încolo, prietena ei încerca să-şi convingă şi ea odrasla să facă la fel. Departe de mine gândul de a mă oripila, sunt copii, e adevărat. Dar ce educaţie vrem să le facem? Că e în regulă să-şi facă nevoile la rădăcina copacului în mijlocul oraşului? Sau că ar trebui să meargă, civilizat, la o toaletă? Eu cred că tot a doua variantă este cea normală. Şi îmi amintesc perfect că mama, atunci când eram mică, mă trimitea la toaletă înainte să plecăm de acasă şi avea grijă să ajungem în timp util la o destinaţie care să aibă toaletă, pentru orice eventualitate. Evident, în copilăria mea, toaletele publice existau şi erau utilizabile, chiar dacă poate nu sclipitor de curate, cel puţin funcţionale şi dezinfectate cu clor. Acum, l-aş invita pe domnul primar să intre în toaletele publice care ne-au mai rămas, fie ele fixe sau ecologice, şi să-mi spună dacă dumnealui le-ar folosi, nu mai spun dacă ar duce nişte copii acolo. Chiar este imposibil de curăţat şi întreţinut cum se cuvine WC-urile ecologice, domnule primar? Că toalete publice normale, cu apă şi săpun, n-avem: la Grădina Publică există una, dar e sub orice critică, cea din Parcul Eminescu este închisă de mulţi ani şi, practic, n-ai unde să te duci, dacă te taie nevoia.

Sâmbătă, 18 Martie 2017 00:00

Cum să-ţi scoţi copilul la cerşit?!

Cred că nimic nu mi se pare mai dezgustător, dintre toate formele de decădere umană, decât să forţezi un copil să cerşească pentru tine. Nu sunt de acord sub nicio formă cu cerşetoria, dar există, în anumite cazuri, circumstanţe atenuante. Poţi fi vârstnic, fără putere, fără familie şi cu o pensie de mizerie. Înţeleg şi ajut un bătrân atunci când pot. Dar să fii adult, indiferent dacă eşti sau nu părintele copilului cu pricina, şi să îţi urci copilul în autobuz la cerşit, urmărindu-l de la distanţă ca să vezi ce bani primeşte, asta nu mi se pare deloc de iertat, de înţeles, de acceptat.
Ieri dimineaţă, pe la 9,00, o mamă (sau mătuşă) şi un băieţel de vreo patru, cinci anişori au alergat după troleibuzul 104 în staţia din Ţiglina I. M-am bucurat că l-au prins, afară era destul de rece, iar ei, îmbrăcaţi destul de subţire pentru vremea capricioasă de început de primăvară. Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată, fiindcă mama sau ce-o fi fost l-a împins pe cel mic spre mijlocul troleului, iar ea s-a aşezat liniştită pe banchetă. Evident, nici vorbă de compostat bilet sau alte aroganţe din astea. Copilul a început să recite o rugăciune, evident, învăţată ca o poezie, cu greşelile aferente lipsei de şcoală a "învăţătorului". A trecut pe urmă rapid prin oameni, primind câţiva bănuţi şi, la staţia următoare, a fost luat de o aripă de mamă, probabil ca să nu fugă, şi urcat cu forţa într-un alt autobuz. Nu înainte să se înţeleagă, din semne, cu o altă mamă, de data asta cu un bebeluş în braţe, care cerşea în staţia respectivă şi care, la vederea nou-venitei, s-a grăbit să se ridice şi să traverseze, ducându-se în staţia de peste drum. Cu siguranţă, era pe domeniu interzis.
Nu ştiu cum s-ar putea rezolva situaţia, dar soluţii, cu siguranţă, pot fi găsite, astfel încât pentru mersul cu autobuzul să plătească toată lumea şi nimeni să nu mai fie obligat să asiste la exploatarea unor copii. Nu ştiu, poate nişte poliţişti locali ar putea să meargă cu autobuzul, în loc de patrularea tradiţională. Ar putea fi sesizată Direcţia de Protecţie a Copilului, care să ia măsuri. Altfel, copiii cerşetori de azi vor fi părinţii abuzatori de mâine. Şi nu ne mai facem bine.        

Miercuri, 01 Martie 2017 18:00

O primăvară frumoasă cu "Viaţa liberă"!


Astăzi, după prânz, o parte din echipa "Vieţii libere" a cutreierat oraşul, oferindu-le zâmbete şi mărţişoare speciale gălăţenilor cu care s-a întâlnit.

Le mulţumim încă o dată pentru urările de bine şi de sănătate cu care ne-au întâmpinat şi le dorim acelaşi lucru şi celor care, de 1 Martie, nu ne-au ieşit în cale.

O primăvară frumoasă tuturor cititorilor noştri de azi şi de mâine!

Sâmbătă, 25 Februarie 2017 00:00

Ce vă învăţaţi copiii, aia veţi primi

Zilele trecute, o prietenă, mamă tânără, povestea, oripilată şi furioasă, cum auzise de la o altă mamă, tânără şi ea, cum că "unde dă mama creşte".

Celor dintre dumneavoastră care sunteţi suficient de maturi să-mi fi fost colegi de şcoală, nu trebuie să vă mai explic de unde vine trebuşoara. La fel cum este inutil să le explic cititorilor mai vârstnici, care, şi dumnealor, ştiu exact cu ce se mănâncă bătaia ruptă din rai. Dar o să fac o încercare pentru cei mult mai tineri, care încă nu sunt părinţi şi îşi doresc, într-o zi, să fie. Bătaia nu rezolvă nimic. Nici atunci când copilul o primeşte, nici mai târziu. Este o imbecilitate sinistră care îl va face pe cel mic să se teamă de părinte, să se ascundă de părinte, să nu-i spună părintelui adevărul despre lucruri despre care crede că ar putea să-l supere. Iar asta, pe termen lung, va da naştere la tot felul de probleme, din ce în ce mai grave. Şi vă veţi trezi într-o zi cu un adolescent care, cel puţin fizic, este mai puternic decât părintele său şi care a fost educat că bătaia rezolvă conflictele. Ce-o să se întâmple mai departe, Dumnezeu cu mila.

Personal, nu sunt de acord cu nicio corecţie fizică. Mi-au repugnat întotdeauna, m-am ferit de situaţiile în care aş fi putut să primesc pedepse corporale şi chiar le-am refuzat net, cu riscul de a trebui să vină ai mei la şcoală să dea socoteală pentru comportamentul meu rebel.

Evident, pedepsele se impun, în relaţia copil-adult, dar forma lor trebuie să fie diferită. Un copil lovit chiar de persoana în care se presupune că are, şi de obicei chiar are, cea mai mare încredere va deveni, încet, încet, un copil care nu va mai crede în puterea nimănui de a-l proteja. Iar un asemenea copil va aduna în sine-şi atâta frustrare, transformată apoi în ură, încât, devenit adult, va repeta istoria, devenind, la rândul său, violent.

Evident, copiii au nemaipomenita putere de a vă frustra până la disperare. Sunt maeştri în asta, trec prin perioade întregi în care sportul lor favorit este să vă apese vouă butoanele, pentru a vedea până unde pot merge. Vă înţeleg neputinţa şi furia, uneori poate chiar sunt dispusă să vă acord circumstanţe atenuante. Dar nu uitaţi, niciun moment, că voi aţi decis venirea pe lume a copiilor voştri şi tot voi trebuie să faceţi oameni din ei. Oameni, nu fiare.

Sâmbătă, 18 Februarie 2017 00:00

Pentru studenţi nu le-au mai ajuns banii

Se spune că oricine poate fi cumpărat, depinde cât de mare e preţul. Personal, nu sunt de acord cu sintagma, dar, desigur, excepţiile confirmă regula. De-a lungul anilor, au fost multe tentative de "îndulcire" a electoratului. Şi nu vorbesc acum despre celebrele găleţi inscripţionate cu sigla partidelor, sticlele de ulei, mesele gratuite de pe la diferite sărbători populare sau spectacolele în aer liber cu care primarii de toate culorile politice încearcă să-şi cumpere bunăvoinţa cetăţenilor. Mă refer la legile adoptate pentru a câştiga votul unor categorii de persoane care nu susţinuseră respectiva grupare.
O astfel de categorie, mereu curtată, o reprezintă tinerii între 18 şi 30 de ani, cei mai doriţi de către formaţiunile politice, pentru că nu au ieşit la vot până acum, deci ar putea fi convinşi să ţină cu oricine. În principiu, cel puţin.
Am auzit discuţii în care politicieni de vârsta a treia îi considerau pe tinerii lor alegători nişte "habarnişti" lipsiţi de compas, de educaţie, de resurse. Adică manevrabili şi uşor de cumpărat. Şi cum poţi convinge un tânăr mai uşor decât dându-i acces la distracţie mai ieftină? Gratuitatea pe CFR, decisă la începutul anului acesta, se înscria exact în acest tip de mită electorală deghizată. Şi dacă, anterior, studenţii până în 26 de ani beneficiau de un număr finit de călătorii reduse pe an, indiferent de traseu, dar la clasa a II-a, acum, pentru prima dată, erau incluşi în gratuitate toţi studenţii, indiferent de vârstă, chiar şi masteranzii sau doctoranzii. Evident, nu foarte mulţi au şi beneficiat de cadou, fiindcă n-au fost norme de aplicare a actului normativ şi, până au apărut ele, studenţii erau deja în sesiune. Imediat ce sesiunea s-a încheiat şi, probabil, de la casele de bilete ale CFR au început să curgă solicitările de bilete gratuite, guvernanţii cei vajnici şi-au dat seama că nu-şi permit pomana, care oricum nu funcţionase, tinerii fiind printre primii la proteste. Drept pentru care, pe 14 februarie, la iniţiativa senatorilor Eugen Teodorovici (PSD) şi Florin Cîţu (PNL), a apărut un amendament care limitează călătoriile gratuite pentru studenţi doar între localitatea de domiciliu şi cea unde este universitatea. Asta, probabil, ca tinerii să poată merge acasă şi la vot, când o fi cazul, nu? Îhâm, vezi să nu!

Sâmbătă, 04 Februarie 2017 00:00

Vocea străzii n-are nevoie de megafon

M-am dus la proteste, zilele trecute, de data aceasta ca simplu cetăţean, unul care doreşte să sprijine adevărul, justiţia, demnitatea, aşa cum am făcut-o, mereu, şi ca jurnalist.
Mulţi dintre cei care au ieşit în stradă la Galaţi, pe un frig pătrunzător, au făcut-o pentru copiii lor, ba unii chiar şi-au luat pruncii cu ei, să-i înveţe, de mici, lecţia democraţiei. Eu, neavând copii, am făcut-o pentru cei ai prietenilor, colegilor, ai gălăţenilor şi ai tuturor românilor. Şi cu gândul la mama mea, un profesor extraordinar, care a încercat mereu să le predea elevilor ei poate cea mai importantă lecţie dintre toate, cea a libertăţii, mama mea, care nu a lipsit de la nici un protest, de la nicio grevă, ducându-se chiar şi atunci când ea nu mai avea, personal, nimic de câştigat, doar ca să aibă colegii ei un trai mai bun.
Am privit în jurul meu, încercând să găsesc, la protest, personaje dintre acelea la care se referea preşedintele PSD şi care, se presupune, ar fi puse special să agite spiritele, ca să strice stabilitatea ţării şi guvernarea, care de altfel a început, crede domnul Dragnea, foarte bine. Sincer, n-am văzut pe nimeni suspect: oameni obişnuiţi, copii şi bunici, tineri şi oameni de vârsta a doua, toţi, în mod evident, conştienţi de ce anume se aflau acolo, nimeni nu era beat, nimeni nu era violent, domnea peste toţi doar o supărare profundă şi profund împărtăşită. Unii dintre ei îmi sunt prieteni, pe alţii îi văd mereu la evenimentele culturale din urbe, sunt oameni care muncesc, care îşi plătesc impozitele şi taxele, care îşi cresc şi ei cum pot copiii şi nepoţii, care iubesc animalele şi florile, care luptă, iată, pentru o idee. Aceea că nimeni, nici chiar un guvern legitim constituit - cât de legitim poate fi el în condiţiile unei prezenţe extrem de slabe la vot -  nu are dreptul să ia de unul singur decizii care să pună în pericol independenţa Justiţiei. Deocamdată, după trei seri de proteste şi intervenţia preşedintelui, avocatul poporului a sesizat Curtea Constituţională în ceea ce priveşte OUG de modificare a legislaţiei penale. E un pas, dar lupta continuă. Să sperăm, fără violenţe din nicio parte. Vă ţinem la curent, evident, din stradă.

Vineri, 20 Ianuarie 2017 00:00

Curat murdar, coane Fănică!

Scriam, imediat după câştigarea alegerilor de către PSD, că acum acesta are toate pârghiile necesare să guverneze ţara după cum îşi doreşte. Evident, în condiţiile legii, nu s-a gândit nimeni la altceva. Am urmărit cu atenţie mişcările de trupe din zilele acestea, cu privire la problema graţierii sau amnistiei în ceea ce priveşte faptele de corupţie. Eu cred că nimeni care se face vinovat de fapte de corupţie nu ar trebui să scape de puşcărie. Dar eu nu sunt simpatizant al PSD, nu i-am votat pe membrii partidului şi, foarte sincer, nu mă aştept ca faptele dumnealor să mă ajute în viaţă, să-mi servească interesele sau să îmi facă mie, personal, vreun bine.
Ceea ce mă surprinde este indignarea unor susţinători ai PSD faţă de acţiunile sau intenţiile guvernului Grindeanu. Păi, domnilor, i-aţi votat pe oamenii ăştia, nu ştiaţi cum operează? Ce fac, ce principii au sau n-au, ce îi mână pe ei în luptă? Dacă ştiaţi, dar nu v-a păsat, foarte rău. Dacă nu ştiaţi cine sunt şi totuşi i-aţi votat, iar e rău. Să ne înţelegem, nu spun că sunt îngeri prin vreun partid, politica este o treabă murdară, de felul ei. Nu spun că ne-ar fi fost mai bine dacă altcineva câştiga alegerile. Spun doar că, dacă aţi votat pentru PSD - iar majoritatea, e clar, asta a  făcut - n-ar trebui să fiţi aşa uimiţi că dumnealor vor să-şi exercite mandatul.
Că e aglomeraţie în penitenciare, e drept. Că s-or fi încălcând drepturile omului, nu bag mâna în foc, e foarte posibil să se încalce. Pe de altă parte, o grămadă de oameni au telefoane după gratii şi-i păcălesc liniştiţi pe cei liberi şi cinstiţi, jupuindu-i de bani şi de bunuri, prin tot felul de scheme infracţionale. La fel de adevărat e că, de cele mai multe ori, copiii instituţionalizaţi şi bolnavii din spitale mănâncă mai rău decât puşcăriaşii. Ah, pardon, persoanele private de libertate. Să spunem că, pe undeva, înţeleg dorinţa guvernanţilor de a-i mai scoate pe unii de după gratii, să mai facă, chipurile, loc. Dar ce nu înţeleg şi n-ar trebui să se întâmple este dorinţa de a-i ierta şi de plata prejudiciului, de a le şterge cu buretele cazierul, aşa încât ei să poată candida la funcţii publice etc. Asta, coane Fănică, e curat murdar!        

Joi, 12 Ianuarie 2017 00:00

Reflecţii din coada lopeţii

"Dacă stăm şi ne uităm la vecini cum dau zăpada, n-o să mai scoatem capul în sat", îmi spunea bunica mea paternă, în alte vremuri, când nici vorbă nu era de asfalt, de lamă, de volă, iar dacă ningea serios, rămâneai înzăpezit cu zilele în satul dintre dealuri. Curtea era mare, trebuia făcută cărare şi în ogradă, că era musai să ajungi la animale, să le dea apă şi mâncare, nu era timp de stat şi de cugetat. Pe urmă, cu vecinii, se făcea drum până la fântânile din centrul satului, că, dacă de spălat ne spălam cu zăpadă topită, pentru mâncare tot era nevoie de apă. După muncă, venea, invariabil, şi răsplata: gogoşi sau turte coapte pe plită, calde şi o gură de vin roşu, să pună sângele în mişcare.

Din fericire, lucrurile au evoluat şi, la a doua repriză de zăpadă din iarna asta, deszăpezirea oraşului se face destul de bine. Evident, la ora la care scriu încă ninge şi, după doar jumătate de oră de dat la lopată în faţa redacţiei, sper din suflet să nu mai continue prea mult. Dar asta, clar, nu depinde de noi, nici perspectiva ploii sau a lapoviţei, care să vină peste zăpada îngheţată, nu mi se pare prea îmbucurătoare. După câteva zile de iarnă veritabilă, în care, ca de obicei, unii s-au trezit cu noaptea în cap şi au despăzezit trotuarele din faţa casei, a blocului, a magazinului, în timp ce alţii au stat bine merci la căldură şi au ieşit pe la 10,00, înjurând că nu pot scoate maşina din parcare, se poate spune că, până la urmă, tot cei şase-şapte ani de-acasă, buna creştere şi educaţia fac diferenţa. Deşi obligaţia de a deszăpezi este una prevăzută de lege, nu toată lumea înţelege să se conformeze, poate şi pentru că, în trecut, sancţiunile nu au prea au fost aplicate. Municipalitatea este obligată să cureţe străzile, staţiile de autobuz, trotuarele, la modul general, dar nu şi aleea de acces a blocului, aşa cum au înţeles unii, nu şi locul de parcare al fiecăruia. Eu spun că, cu excepţia copiilor foarte mici şi a vârstnicilor sau cardiacilor, nimănui nu-i prinde rău un pic de mişcare în aer liber, cu o lopată pe măsură. Gândiţi-vă la asta, data viitoare când aşteptaţi să vă cureţe Primăria şi treptele blocului.

Vineri, 06 Ianuarie 2017 00:00

Avem di tăti

Avem majoritate parlamentară confortabilă, avem guvern instalat, avem program de guvernare, ba, în ceea ce ne priveşte pe noi, gălăţenii, avem şi ministru de Finanţe. Teoretic, nu există niciun impediment în calea noii guvernări de stânga, fiindcă opoziţia abia îşi trage răsuflarea, năucită de scorul electoral, iar preşedintele, care, deşi se presupune că ar trebui să fie neutru, joacă, în mod clar, pe dreapta terenului, este singur şi limitat în acţiunile sale de prevederile constituţionale. Cu alte cuvinte, avem toate premisele pentru patru ani liniştiţi şi uşori pentru PSD, care, sprijinit de ALDE şi UDMR, ar trebui să poată face tot ce vrea pentru a asigura bunăstarea şi înflorirea ţărişoarei, aşa cum a promis. Cel puţin la nivel declarativ, se pare că PSD intenţionează să nu-şi dezamăgească votanţii, pregătind nişte pomeni, de data asta post-electorale, cum ar fi renunţarea la impozitul pe pensii, scăderea impozitului pe venit şi chiar, pentru cei cu mai puţin de 2.000 de lei pe lună, scoaterea impozitului pe venit. Mai era vorba şi despre scăderea unor taxe la asigurările sociale şi despre nişte facilităţi pentru firme, nu le mai reiau, că sigur le-a auzit toată lumea. Acum, să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-ar plăcea să nu-i mai impoziteze ăştia pensia lui tata, după cum mi-ar plăcea extrem de mult să nu mai dau 16 la sută din ce câştig la stat, ce să mai vorbesc despre asigurările la sănătate, de care am beneficiat, har Domnului, rar, iar pe segmentele unde aş avea nevoie de ele nu acoperă cheltuielile necesare. Problema e că nu văd cum şi de unde se vor acoperi găurile la bugetul de stat, despre care ştim că scârţâie oricum din toate încheieturile. Ni se spune, aproape zilnic, să nu ne aşteptăm la pensie, că nu vor mai fi bani pentru plata ei, deci, dacă nu muncim până murim, murim oricum. Pentru Sănătate nu-s bani, pentru Educaţie, ioc, n-avem autostrăzi, poduri, tuneluri, aeroporturi. Şi atunci, cum mama dracului ne-o fi mai bine dacă banii la buget vor fi şi mai puţini?
Avem di tăti, vorba cântecului. Numai mintea ne mai lipseşte.        

Vineri, 23 Decembrie 2016 00:00

Pomul vieţii, pomul morţii

Acum, când scriu, e dimineaţa zilei în care ne pomenim eroii Revoluţiei. Pentru unii, evenimentul acela de acum 27 de ani a devenit prilej de bătaie de joc, ni se spune cum am fost manipulaţi de unul şi de altul, cum de fapt n-a fost Revoluţie în '89, ci a fost lovitură de stat, o piesă de teatru menită să ne convingă că schimbăm noi regimul, când, de fapt, se schimba singur. Dacă a fost aşa, dacă n-a fost, e greu de spus cu siguranţă, atâta timp cât secretul este în continuare bine păzit în arhivele serviciilor şi în ale Armatei, iar dosarul nou-apărut complică şi mai mult lucrurile. Ceva e însă clar: morţii Revoluţiei există, au nume, au familii. Că au murit degeaba, că au murit în urma unor accidente provocate de confuzia momentului, e mai puţin important pentru cei care îi plâng. Ei s-au dus şi niciun Crăciun n-a mai fost la fel. Au murit atunci copii, părinţi, fraţi şi surori, nepoţi, veri, unchi. Pentru ceilalţi, doar nişte nume scrise într-o listă de comemoraţi, scoasă de la naftalină în fiecare 22 decembrie. Pentru familiile lor, OAMENI.
E dimineaţa zilei în care, acum 27 de ani, mureau români. La redacţie au venit colindători, nepoţii, simbolic vorbind, ai revoluţionarilor de-atunci. Glasurile lor îmi spun că avem speranţe. Că, şi în condiţiile în care parcă nu ne mai învăţăm odată lecţiile, alegând acelaşi rău, iar şi iar, din noi răsare, în preajma Naşterii Domnului, lumina copilăriei. Avem o datorie faţă de copiii aceştia. Datoria să-i protejăm de Rău, dar să le spunem că el există şi că, odată demult, înainte ca ei şi chiar părinţii lor să se fi născut, Răul a lăsat multe familii fără Crăciun. Fără bucurie, fără speranţă. Că alţii copii, care erau, ca şi ei, frumoşi la trup şi la suflet, şi-au aşteptat în zadar taţii, mamele, fraţii. Că, pentru ei, bradul împodobit a fost, de-atunci, simbol de înmormântare, nu de naştere. Avem datoria să iertăm, dar să nu uităm. Să ne amintim, în sărbătoare, şi de cei pierduţi atunci. Printre zâmbete şi cadouri deschise, să le aprindem o lumânare şi să-i călăuzim acasă.        

Pagina 1 din 52