Dacă ai şti cât/cum a fost să-mi pară rău
că am pierdut tot ce era blând şi frumos
când ai plecat spre mai demult, unde mai sunt
păsări şi sălcii şi fântâni cu gura-n jos!...
Spre mai demult, şi mai demult, tocmai atunci,
tocmai acolo, unde „când” n-are trecut...
(şi nici eu n-am şi nici tu n-ai nimic, nimic)...
tocmai atunci, când „unde” n-are început!
Mă uit (din urmă) cum te pierzi şi cum (încet)
intri-ntr-o casă, într-un bulgăre de lut,
intri-ntr-o piatră, într-un loc fără de timp,
intri-ntr-un timp fără de loc, necunoscut!
Şi chiar te-ascult cum spui că nu te mai întorci,
cum glasul tău se stinge tot, de tot, de tot...
mă uit în jur...(ce împrejur minciunitor!)...
parcă nu sunt şi nici n-am fost în cest ne/tot!...
M-ai fi luat...[(sigur că da!)...m-ai fi luat,
de-ai fi ştiut...(şi de-ai vrut)...chiar m-ai fi scos
din umilinţa însetării, din neant]...
când ai plecat, fântâna mea cu gura-n jos!
