25 de ani de "Viaţa liberă"/ Ziarul Galaţiului la foc continuu, ca la oţelărie

25 de ani de "Viaţa liberă"/ Ziarul Galaţiului la foc continuu, ca la oţelărie
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Ştiţi care este cel mai perisabil produs non-alimentar? Dar produsul cu cel mai scurt ciclu complet de producţie? Nu vă chinuiţi mintea, căci vorbim de unul şi acelaşi lucru: ziarul! Un ziar trăieşte doar 24 de ore. Se face în 24 de ore şi moare după alte 24. Ziarul este o efemeridă. Se clădeşte cu migală, dar şi după o cursă nebună, contra-cronometru. Se naşte ca o marfă de mare preţ, dar moare rapid şi fără mofturi, fiind înlocuit de o nouă ediţie, o altă primă pagină, o altă ştire.

Când azi e şi mâine şi ieri

Viaţa de-o zi a unui ziar nu se aseamănă cu ceea ce numim, convenţional, „o zi”. Deşi totul se consumă pe parcursul a 24 de ore, lucrurile sunt orânduite altfel decât după principiile astronomice.  Ora 0.00 a unui ziar nu este la miezul nopţii, ci la 8,00 dimineaţă, când începe  colectarea informaţiilor pentru ediţia următoare. E ca un fel de pâlnie, în care toată mea toarnă ceva, cumva de-a valma. Un singur lucru e sigur: nimic nu-i sigur! Nici măcar cât ai o mie de surse, căci ce ştie reporterul la, să zicem, ora 11,00, poate să nu mai fie deloc valabil la ora 16,00. Dar a doua zi, când apare ziarul în chioşcuri, mai este valabil ce am scris noi azi? Aceasta este dilema din fiecare zi a jurnalistului.

Primele ore ale ziarului sunt trăite muncind cu gândul la ce va fi mâine, când astăzi devine ieri. Sub acest deziderat încep toate şedinţele de sumar. La urma urmelor, nimeni nu e dispus să citească un ziar care îi spune doar ce a fost cu o zi în urmă. „No yesterday news”, ţipă anglofonii. Jurnaliştii trăiesc, aşadar, în două (dacă nu cumva trei!) universuri paralele. Dacă n-ai mintea vie, n-ai cum pricepe jongleria aceasta cu timpul. Şi-atunci dai greş. Iar publicul este neiertător cu cei care nu corespund standardelor. În acelaşi timp, dacă n-ai psihicul solid, n-ai cum parcurge cu bine acest drum care se-nvârte în spirală, iar şi iar, 365 de zile pe an. E mai mult decât rutină. Căci nu faci iar şi iar acelaşi lucru, ci faci iar şi iar ALT lucru. Complet diferit. E ca şi cum i-ai cere unui meşter să făurească în fiecare zi, cu aceleaşi scule şi cu aceleaşi materiale, lucruri complet diferite. Uneori absurd de diferite. Fără creativitate dusă până aproape de limita fantasticului n-ai cum răzbate. Sau poate că poţi răzbate, dar nu cu fruntea sus, ci doar târându-te prin mărăcinii lipsei de profesionalism.

„Pâlnia” înghite, cât e ziua de lungă, ştirile. De-a valma. Ideile alunecă apoi într-o fel de maşinărie sofisticată: redactorii. Aici totul capătă un soi de materialitate. Lucrurile se înlănţuie, se compară, se separă. Ideile capătă contur. Devin demers. Au scop. Pare simplu să faci o pagină din textele scrise de alţii. Doar pare. Însă nu-i chiar floare la ureche să-ţi iasă o poveste fluentă - fără repetiţii, fără stridenţe de limbaj, fără contradicţii – din opt-zece texte scrise de oameni complet diferiţi, cu mentalităţi diferite şi cu stiluri narative deloc asemănătoare. Înmulţiţi asta cu zece şi veţi avea imaginea întregului din fiecare zi. Înmulţiţi asta cu şase (căci corelaţiile nu se fac doar în şi între paginile unei ediţii, ci şi între toate ediţiile dintr-o săptămână) şi veţi descoperi cât de multe lucruri trebuie să ştie şi să ţină minte un editor. „Viaţa liberă” rulează aproape 1.000 de articole pe săptămână. O mie!

Fiecare jurnalist de la „Viaţa liberă” documentează şi scrie, în medie, cam 20 de articole de săptămână. Adică patru-cinci pe zi. Mai bine de jumătate dintre articole presupun documentări laborioase, care pot dura chiar şi o zi întreagă, deci totul este o cursă contra-cronometru. Cititorul vrea să afle TOT. Nu se mulţumeşte cu explicaţia că n-ai avut timp să scrii sau să documentezi. De aceea, ziua de lucru a ziaristului poate dura şi opt ore, dar şi 16 ore, căci condica de prezenţă este o noţiune abstractă în ţara făuritorilor de ziare.

La fel se întâmplă şi cu zilele libere. Ziarul trebuie să consemneze tot cea ce se întâmplă, şapte zile din şapte, 24 de ore din 24. Aşa că se lucrează ca la oţelărie, în ture. Pentru ziarişti, prima zi de lucru a săptămânii nu e luni, ci duminică, atunci când se plămădeşte ediţia de luni. Ultima zi a săptămânii este tot duminică, următoarea duminică, dat fiind că toate concluziile săptămânii încheiate se trag, în timp real, pe ediţia on-line. Fluxul de ştiri nu se opreşte niciodată, fie că e sâmbătă, fie că e duminică, fie că e Crăciunul, fie că este noaptea dintre ani… Ziaristul care lucrează jumătate de an la un articol există doar în filme. În lumea reală, un jurnalist documentează şi scrie peste 500 de articole în acea jumătate de an. Viaţa bate filmul!

„Armata” de 23 oameni

Foarte multă lume crede că într-un ziar ca „Viaţa liberă” muncesc sute de ziarişti. Iluzie. În realitate sunt, acum, doar 17 truditori ai condeiului: Roxana Penciu (care coordonează reporterii de pe Social, Cultură şi Eveniment), Ovidiu Amălinei (care coordonează reporterii de pe Economic şi Politică-Administraţie), Anca Melinte, Corina Dobre, Liviu Ghinea, Gabriel Kolbay, Nicoleta Onofrei, Victor Cilincă, Mariana Constandache, Teodora Miron, Maria Fabian, Remus Basalic, Ioana Ivan, Florin Răvdan, Mihai Angheluţă jr, Marian Căpăţână şi Sonia Baciu. Lor li se adaugă administratorii ediţiei on-line – Adrian Bot şi Monica Zanet – precum şi fotoreporterul Bogdan Codrescu. Nu putem să nu-i menţionăm şi pe cei trei care formează echipa de conducere editorială (şi care asigură coordonarea subiectelor şi editarea articolelor): Costel Crângan (redactor şef), Anca Spânu (redactor şef adjunct) şi Dan Cătălin Predescu (editor coordonator). Evident, există şi câţiva colaboratori de nădejde, dintre care cei mai activi sunt: Ion Zimbru, Virgil Guruianu, Dănuţ Lungu, Marius Ţuca şi Gheorghe Arsenie. Le mulţumim!

Oamenii amintiţi aici scriu ceea ce dumneavoastră cunoaşteţi ca fiind „Viaţa liberă” în ediţiile tipărită şi on-line. Ediţii care – atenţie! – nu sunt identice. Căci în vreme ce pe on-line lucrurile sunt în timp real, cu up-date din oră în oră (uneori şi mai des), în print sunt doar lucrurile îndelung cântărite, analizate, aşezate. De altfel, studiile de piaţă indică faptul că cititorii de ediţia tipărită (circa 46.000 pe zi, după măsurătorile Studiului Naţional de Audienţă – SNA) şi cei din ediţia on-line (circa 15.000 de unici pe zi conform trafic.ro) nu se suprapun decât în proporţie de cinci la sută. Asta înseamnă că articolele din „Viaţa liberă” sunt citite zilnic de peste 56.000 de oameni. Impresionat, nu?

Oamenii care „cară pianul”

Însă munca jurnaliştilor este doar o parte din ceea ce numim „ziar”. Arta celor care scriu n-ar însemna atât de mult fără echipele din zona tehnică. Cei care „cară pianul”: tehnoredactorii, corectorii, tipografii, administratorii reţelei şi serverelor, şoferii, contabilii, agenţii de publicitate, operatorii de la distribuţie, vânzătorii de ziare. E ca un organism viu, în care fiecare celulă are rolul ei şi depinde VITAL de celelalte celule.

După ce munca ziariştilor se va fi încheiat, întră în acţiune echipa numită generic DTP, acolo unde se face tehnoredactarea şi corectura. Paginile editate şi concepute de echipa de coordonare sunt transmise, printr-un soft special creat pentru „Viaţa liberă”, către tehnoredactare. „Livrările” de pagini încep de la ora 12,00 şi continuă până în jurul orei 20,00. După această oră şi până la 22,00, când ediţia pleacă spre tipar, în ziar mai pot intra doar ştirile-bombă. Tehnoredactarea este făcută de Costel Popa, Lili Crăciun, Andra Amălinei, Tiberiana Prisăcariu şi Dan Caburgan şi înseamnă aşezarea textelor şi fotografiilor în forma în care se vor regăsi în ziarul tipărit. E ca un puzzle completat după indicaţiile echipei de coordonare, dar cu spirit artistic. Tehnoredactarea de ziar este deseori artă pură!

Urmează corectura (făcută de Lili Arghir, Dana Axente şi Ramona Cotârleţ) şi viza finală - „bunul de tipar” – dată de responsabilul de ediţie. Apoi, listate pe calc (paginile alb-negru) sau pe film (paginile color), sunt duse în celălalt capăt la oraşului, la tipografia „Vieţii libere”. Aici, ideile se mută pe hârtie, capătă formă palpabilă, graţie echipei de tipografi condusă de Pănuţ Haghiac şi formată din: Nicuşor Crăciun, Silviu Păduraru, Cătălin Boghian, Vasile Stavăr, Marius Călmuc şi Mihai Pătraşcu. Pregătirea plăcilor tipografice, tipărirea efectivă şi împachetarea ziarelor durează până spre dimineaţă (cam pe la 2,00-3,00), moment în care intră în acţiune echipa de distribuţie.

Ziarele sunt rânduite, împachetate şi expediate către fiecare chioşc, cu o precizie nemţească. Ajustarea difuzării se face zilnic, în funcţie de vânzările din zilele anterioare, aşa că nimic nu este la voia întâmplării. Nici măcar traseele maşinilor de distribuţie, căci eficienţa lor este setată prin GPS, pentru a reduce la minim consumul de timp. Până la ora 6,00 toate exemplarele de „Viaţa liberă” sunt distribuite (la chioşcuri sau la Poşta Română), iar până la ora 8,00 sunt încheiate şi restul operaţiunilor administrative.

Cercul s-a închis. E momentul unui nou început. Regele a murit, trăiască regele!

Ziarul din cifre, de dincolo de cuvinte

Foarte multă lume ne-ntreabă, des, ce înseamnă un ziar privit din perspectivă economică, adică de  dincolo de cuvinte şi de zbaterea cotidiană pentru a obţine şi a distribui cele mai importante ştiri. Ce-i „Viaţa liberă”? Este o firmă ca toate firmele, sau îşi ghidează existenţa după principii încifrate? Asta e, oamenii vor să ştie ce mare „inginerie” se ascunde în ziarului care, de un sfert de veac, ţine sus stindardul presei gălăţene. Să afle, atunci! Chiar dacă răspunsul nu-i tocmai simplu. Însă nici nu este una dintre marile taine ale universului.

140 de angajaţi, 31 de meserii

În esenţă „Viaţa liberă” funcţionează ca orice altă firmă onorabilă. Respectă legea, are angajaţi cărora le achită salarii, plăteşte impozite şi taxe, cere şi obţine autorizaţii, este „călcată” de Fisc, are cheltuieli şi venituri, uneori face profit, alteori se chinuieşte să respire, ş.a.m.d. "Viaţa liberă" face tot ceea ce face o firmă normală, fără excepţii şi fără „scurtături”.

Pare simplu. Dar nu e. Nu-i deloc uşor să asiguri pâinea celor aproape 140 de salariaţi, implicaţi în toate departamentele, începând cu partea jurnalistică, continuând cu tipărirea şi încheind cu vânzarea ziarelor. Sunt nu mai puţin de 31 de meserii distincte în firma noastră, unele dintre ele foarte rare. Nu e uşor să găseşti oameni pricepuţi. Căci se întâmplă uneori ca piaţa muncii să ridice din umeri, deci angajaţii trebuie şcoliţi pe cheltuiala noastră. Apoi, e şi mai greu să reuşim să-i păstrăm pe cei pe care i-am format.

O jumătate de milion de euro impozite

Răzbatem. Greu, dar răzbatem. Sistemul fiscal din România nu este tocmai prietenos cu mediul de afaceri, se ştie. Dacă dai un leu angajatului, e musai să dai unul şi statului, de parcă Ministerul Finanţelor ar lucra cot la cot cu salariaţii la realizarea produsului finit. Dar nu e cazul doar să ne plângem. La urma urmelor, nu ne obligă nimeni să facem ceea ce facem. Da, e complicat! Însă ce e simplu?

Orice operator economic, deci şi „Viaţa liberă”, trebuie să genereze impozite şi taxe. Şi le şi achite! Noi nu avem nicio restanţă în plată, deşi efortul financiar nu este deloc de neglijat: peste o jumătate de milion de euro în fiecare an. Statul ia!

Ne zbatem pentru binele celorlalţi

Trăim din munca noastră, fără subvenţii sau pomeni. Ne scoatem banii cu sudoarea frunţii, cu energia creierului şi din vânzarea mărfii pe care o producem: ziarul de zi cu zi al gălăţenilor. Nu suntem negustorii adevărului. Nu punem taxe pe bun-simţ. În esenţă, suntem doar nişte oameni care vor binele celorlalţi oameni.

Goana după profesionişti şi speranţa care moare ultima

Pare cumva ciudat, dar una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă „Viaţa liberă” în prezent este legată de slaba calitate a învăţământului românesc. Sunt tot mai greu de găsit profesioniştii, mai ales pentru meseriile tehnice. Din păcate, şcoala românească a abandonat pregătirea de meseriaşi. Te ia cu dureri de cap când te uiţi în situaţia cu meseriile pe care liceele gălăţene se pregătesc să-i înveţe pe tineri.

Bunăoară, e ciudat că nu mai pregăteşte nimeni tipografi, deşi meseria este în continuare foarte căutată. Pensionarea unuia dintre angajaţii tipografiei lasă o prăpastie, căci nu se prea găsesc oameni calificaţi la un nivel decent în domeniu. Tot la bătrâni e baza… În general, în zona tipografiilor se apelează acum la calificarea la locul de muncă, ca în urmă cu 200 de ani. Meseria se fură, iar!

Şi nu doar tipografii sunt pe cale de dispariţie. Nu mai pregăteşte nimeni broşatori, fălţuitori sau legători. Dai cu tunul după un astfel de specialist. În schimb, un liceu tehnologic din Galaţi şi-a făcut clasă de… jurnalism. Probabil că de la anul vor face şi o clasă de medici şi una de avocaţi. Că o fi cerere, nu-i aşa?

Şi mai este un lucru de luat în discuţie în legătură cu branşa presei: tot mai puţini dintre aspiranţii la jurnalism ştiu să scrie. Parcă toată limba română a fost redusă la cuvintele uzuale, în timp ce sinonimele, omonimele şi antonimele au fugit în lume, dimpreună cu metaforele. Tehnica redactării nu pare să fie un subiect de studiu agreat la şcoală, iar cultura generală a devenit un fel de moft, în loc să fie o marfă de preţ. Dar poate că asta n-o fi decât o toană a vremurilor. Speranţa, desigur, e condamnată să moară ultima…

Citit 2106 ori Ultima modificare Marți, 23 Decembrie 2014 13:36