Când a bătut la uşă o lumină,
ea se uita-n oglindă şi credea
că nu mai poate nimenea să vină,
să-i ceară iertăciune şi să-i dea!
Era, acolo, printre substantive,
cu gândul tocmai dincolo de stele,
tăcea pe foc, durea pe hieroglife:
un semn de carte-cruce de nuiele!
Şi s-a desprins, şi a fugit să vadă,
şi a deschis, şi a plecat departe...
lumina a intrat nevinovată,
dar n-a găsit în casă nici o moarte!
Şi a privit, şi n-a ştiut să mintă,
şi viaţa toată dat-o-şi-a-n cenuşă:
tot ea era, acolo, în oglindă...
şi s-auzea bătând încet, la uşă!
