INTERVIU cu actorul Ionuţ Moldoveanu. Îngerul regretatului Ion Cojar şi dracii realităţii

INTERVIU cu actorul Ionuţ Moldoveanu. Îngerul regretatului Ion Cojar şi dracii realităţii
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Dintre tinerii actori care au urcat destul de curând pe scena Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, deja cu succes la public (am şi prezentat câteva astfel de talente prospete până acum) face parte şi Alexandru Ionuţ Moldoveanu, un actor căruia cred că, lucru mai rar, i se potrivesc în egală măsură rolurile comice şi cele de dramă.

„Mie nu-mi place să vorbesc despre mine, prefer să mă cunoască oamenii, nu să le spun eu cum sunt”, au fost primele lui cuvinte atunci când m-am apucat să-l descos pe acest om sincer, însă foarte la locul lui. Pentru mine cel puţin, rămâne de neuitat în rolul falsului impresar din piesa „Vînzătorul de vise”, unde reuşeşte convingător să joace un uman şi complex personaj cuceritor, păcălitor, autopăcălitor, tandru şi mincinos, egoist din slăbiciune. Criticul teatral Doru Mareş îl remarca în piesa “Viaţă de schimb”, în revista “Yorick”: este un actor dotat „cu un necesar haz gregar”. Ionuţ are 27 de ani şi îmi spunea că nu visează să joace Hamlet, deşi i-ar plăcea, însă joacă „orice”, fără mofturi. Ca mulţi actori din generaţia tânără care au trecut şi prin Capitală, a muncit din greu şi în producţii moderne, în proiecte inedite. Astfel, a jucat, în 2009, într-un film de televiziune “Die letzten tage der Ceausescus” (Ultimele zile din viaţa Ceauşeştilor), dar şi în piesa pe acest subiect cu care a fost în turneu în Germania şi Elveţia şi, în 2011, în filmul docudramă „Trei zile până la Crăciun”, în regia lui Radu Gabrea, pe acelaşi subiect. În 2007 însă, era  încă la Galaţi, unde juca, dar şi regiza la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, unde primea premiul pentru „actorul anului” (în Spirache Necşulescu, rol principal în „Titanic vals”, dar şi pentru regia spectacolului - Premiul pentru „cea mai bună regie”, i-a mers mintea!). În acelaşi an făcea roluri în două piese regizate de actorul Cristian Gheorghe, pe scena Teatrului „Fani Tardini”. În 2008, Ionuţ era doar o fantomă, dar deh, în…  „Macbeth”, şi chiar la Opera Naţională. În 2009 pleca în turneu european cu Odeonul, cu „Ultimele zile din viaţa Ceauşeştilor”. În 2010 juca în spectacolul de licenţă „12”, de Reginald Rose: lua atunci Premiul pentru cel mai bun rol secundar masculin la Gala de la Centrul Cultural UNESCO.

"M-am dus în teatru, aşa cum am vrut"

Este un om care s-a… căutat, încercând cât mai multe, joacă de la 18 ani. Este gălăţean get-beget! A ieşit în 2010 de pe băncile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „ Ion Luca Caragiale ” - Facultatea de Teatru, chiar la clasa regretatului prof. dr. Ion Cojar, un regizor absolut remarcabil: se vede şi acum „clasa”, în modul în care joacă şi cel mai mic rolişor. Îl întreb dacă asta a vrut întotdeauna, să facă teatru. “Asta am vrut de la început. Am dat şi la Galaţi, am dat şi la Bucureşti, la două facultăţi. În facultate, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am fost la clasa domnului Ion Cojar, Dumnezeu să-l ierte, dar am terminat la domnul Adrian Titieni, pentru că în anul doi, domnul Cojar s-a dus… Apoi, după ce-am ieşit pe poarta facultăţii, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta - nu ştiam ce să fac, unde să mă duc! Şi am mai rămas în Bucureşti câţiva ani, unde am început proiecte independente, dar care nu au avut finalitate. Deja mă lăsasem de actorie şi făceam alte activităţi. Am venit la Galaţi când am auzit că se poate şi astfel am intrat… M-am dus în teatru, aşa cum am dorit.”

L-am întrebat despre amintirile legate de regizorul Ion Cojar: “Tot ce ştiu cred că am învăţat de la domnul Cojar! Dar… cel mai mişto a fost că el avea o vorbă: „Coboară îngerul asupra ta!” - adică, să ai inspiraţie!… Şi odată, când ne spunea asta, chiar atunci a intrat un porumbel în clasă şi imediat, la câteva secunde, a şi căzut o bucată de tavan! Ei, noi nu aşteptăm să coboare îngerul”, spune, cu modestie; să-l cred?

Mai notez: „Niciun spectacol nu seamănă cu altul, din păcate. La teatrul din Galaţi am învăţat că până şi publicul contează la cum joci, cum trăieşti rolul… Pentru mine, ca o a doua facultate au fost şi turneele în Germania, în  Elveţia, cu toate că eram în figuraţie - ceva de felul acesta, dar eram cu actori foarte mari: Constantin Cojocaru, Mircea Rusu… Era un spectacol cu procesul Ceauşeştilor, pus în scenă mot-a-mot; eu eram soldatul [paraşutist Ionel] Boeru, care îi lua şi îi lega la final…” Actorul l-a cunoscut pe un membru al plutonului de execuţie: “S-a luat de mine, a zis „că nu era aşa prost!” Regizorul spectacolului era neamţ. Eu mă şi distram… Aveam o puşcă grea în mână şi controlam greu puşca, eram aşa, tâmpiţel…” Dar o ura măcar pe  „Tovarăşa”? „Cum să nu?!”  Spectacolul “Ultimele zile ale lui Ceauşescu” a fost nominalizat  la „Prix de Soleure” în Elveţia, în 2011. Pentru spectacolul regizat de Milo Rau şi Simone Eisenring, o echipă de germani şi elveţieni de la Institutul pentru Crimă Politică a făcut cercetări în România, timp de un an şi jumătate. Premiera piesei de teatru a avut loc la Teatrul Odeon din Bucureşti, fiind urmată de turneul din Germania şi Elveţia. Un film documentar de 75 minute, bazat pe cadre din piesă,  subtitrat în germană, a avut premiera în 2010, în cadrul Festivalului de film din Avignon. Din distribuţie făceau parte Victoria Cociaş, Constantin Cojocaru, Constantin Drăgănescu, Alexandru Mihăescu, Eugen Cristian Motriuc, şi Mircea Rusu şi alţii. Şi gălăţeanul nostru.

Străinii respectă mai mult, românii aplaudă şi degeaba…

Diferenţe între publicul român şi cel străin? „Publicul străin e mult mai educat şi respectă mult mai mult actorul, în primul rând. Nu prea era de râs în piesa noastră, dar am fost la alte spectacole în Germania, ca spectator: râdeau şi ei. Nu era hăhăială, dar erau foarte receptivi.”  Dar la Bucureşti ? „Bucureştiul e împărţit: sunt şi spectatori mai buni, şi mai… ”  Se aplaudă şi… degeaba la noi? „Da, în România se aplaudă mai mereu gratuit. Ca şi la finalul spectacolului, când trebuie să te ridici în picioare ca să aplauzi actorul - nu mi se pare chiar bine. Şi-l mai şi vezi pe spectator: tu, ca actor, îl simţi: „Hai mă, că s-a ridicat toată lumea, trebuie să mă ridic şi eu!” Simt şi mă deranjează. Şi aici la Galaţi mă deranjează că trebuie să ieşim mereu la aplauze - chiar când jumătate din sală pleacă la garderobă, iar tu tot ieşi… Aplauzele nu sunt neapărat un etalon…” Spectatorul vrea însă ca să se descarce frumos de energii, să lase aplauzele, să nu plece cu ele acasă… Iar în cazul lui Ionuţ Moldoveanu, nu le dă niciodată pe degeaba!

Citit 5872 ori Ultima modificare Miercuri, 17 Februarie 2016 23:34

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.