* "Viaţa merită trăită şi dintr-un scaun cu rotile, şi mergând într-o cârjă, şi ajutându-te de o proteză"
- Domnule Vasile Cristea, la vârsta de cinci ani v-aţi pierdut piciorul stâng, în urma unui accident. După absolvirea liceului, aţi vrut să daţi admitere la Facultatea de Prelucrare a Lemnului, dar nu vi s-a permis pentru că, prin legislaţie, studiile superioare le erau îngrădite persoanelor cu dizabilităţi. Aţi suferit un accident vascular cerebral, dar şi o operaţie pe cord deschis, de pe urma cărora v-aţi recuperat. Care a fost, totuşi, cel mai greu moment trăit până acum?
- Momentul care m-a marcat a fost în 2010, când s-au tăiat salariile şi pensiile. Atât de înjosit m-am simţit, că mi s-a pus un nod în gât. Din ’77, am mers, vreme de 22 de ani, zi de zi, la muncă, fie că ploua, ningea sau că era soare. Am avut un medic ortoped, pe doamna doctor Ţapliuc, care, la un moment dat, mi-a propus să-mi dea concediu medical şi i-am spus că nu am nevoie. Mi-a răspuns atunci: "Tu nu eşti sănătos numai la picior, nu eşti nici la cap! Sunt alţii care nu au nimic şi cer concediu medical să stea acasă, dar tu ai atâţia ani de când munceşti într-un picior!".
Când am auzit că se taie din pensii, am avut nopţi în care nu am dormit! Am avut şi alte momente grele. Spre exemplu, când mai aveam doi, trei metri până la uşă şi autobuzul pleca. Purtam proteză şi nu puteam să alerg. S-a întâmplat o dată, de două, de nouă, de 99 de ori şi m-am consolat că asta este situaţia. Dar nimic n-a egalat tăierea pensiei. A fost, pur şi simplu, bătaie de joc!
- Cu ce e mai greu de luptat, cu infirmitatea sau cu prejudecăţile?
- În cazul infirmităţii, este foarte greu să treci peste momentul psihic, mai ales când se întâmplă la o vârstă de 18 - 20 - 40 de ani. Dar dacă ai ca exemplu pe cineva care a trecut peste asta, atunci te poţi recupera psihic.
În 2008, am avut un accident vascular cerebral, care îmi luase mâna stângă, că piciorul nu avea de unde să-l mai ia. M-am recuperat datorită sălii de kinetoterapie, a kinetoterapeutului Laura Bunea şi a familiei - soţia şi băiatul. Îi înţeleg pe cei care vin la noi cu probleme locomotorii, în urma unui accident vascular cerebral. Mulţi au impresia că se vor vindeca imediat. Nu-i însă aşa. Mie mi-au trebuit un an şi două luni să-mi recuperez mâna stângă: zi de zi, cel puţin 30-40 de minute, în sală, la fiecare aparat, pe rând. După două săptămâni, mi-am spus că mie nu-mi mai trebuie nimic şi voiam să renunţ! Dar băiatul nu m-a lăsat. Fără susţinerea familiei este foarte dificil să lupţi cu momente de genul acesta. Dar, indiscutabil, e mai greu de luptat cu mentalitatea, cu discriminarea, cu indiferenţa, cu societatea care nu te înţelege.
- Ne lipseşte înţelegerea? Compasiunea?
- Nu, spuneţi, vă rog, cuvântul compasiune! Nu sunt adeptul ideii: "Vai, săracu’, e cu dizabilităţi!". Când cineva vrea să mă ajute, dar e un lucru pe care eu simt că pot să-l fac, îi cer scuze, îi mulţumesc pentru intenţie şi refuz! Atâta timp cât mai pot, rog să fiu lăsat să mă descurc! Dar o rampă făcută în unghi de 45 de grade, de ce-o mai faci? Vino tu şi o urcă în scaun rulant şi pe urmă încerc şi eu!
Am făcut nenumărate demersuri către conducerea Transurb, legat de şoferii care ne ignoră sau pur şi simplu îşi bat joc. Şi nu exagerez! În noiembrie anul trecut, un cuplu cu dizabilităţi a vrut să urce în autobuz. Soţia, având infirmitatea mai pronunţată la mâini, a urcat pe uşa din mijloc, s-a dus la şofer şi l-a rugat să acţioneze rampa, ca soţul, aflat în scaun cu rotile, să poată urca. Când soţia a coborât pe uşa din faţă ca să-şi ajute soţul să urce, şoferul a închis uşile şi a plecat!
A mai fost o situaţie când soţul, perfect sănătos, a urcat în autobuz şi a rugat şoferul să acţioneze rampa pentru soţia sa, care era în scaun cu rotile. Soţul a coborât să-şi ajute soţia să urce, şoferul a dat să plece, dar soţul, fiind sănătos, a fugit şi, pur şi simplu, s-a aşezat în faţa autobuzului. Şi abia atunci a oprit şi a coborât să acţioneze rampa. Din păcate, nu avem educaţia civică ca să dăm posibilitatea unei persoane cu scaun cu rotile să se urce în mijlocul de transport, ca apoi să se urce şi ceilalţi, care nu au dizabilităţi.
- Cât de accesibil este oraşul pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii?
- Dacă ne raportăm strict la oraşul Galaţi, la ceea ce ar fi normal şi ideal să se întâmple, mai sunt multe de făcut. Dar dacă e să ne raportăm la alte oraşe, stăm mai bine decât alţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre locurile de parcare. Dacă te duci în partea de sud şi de est a ţării, nu întâlneşti locuri de parcare rezervate persoanelor cu handicap libere. Dacă te duci în Ardeal sau Banat, găseşti. Au fost situaţii în care am atenţionat persoana care ocupase locul de parcare rezervat persoanelor cu handicap.
Unii s-au scuzat şi au mutat maşina, promiţând că vor avea grijă pe viitor. Alţii m-au repezit: "Ia mai lăsaţi-mă în pace cu locurile voastre de parcare!".
E adevărat, locuri de parcare nu sunt nici pentru ceilalţi, dar nu aş vrea să ajungă cineva în situaţia de a merge ajutat de un baston, să vadă cât de greu îi este să se ducă la nu ştiu ce distanţă, pentru că locul rezervat persoanei cu dizabilităţi este ocupat! Nimeni nu e imun la infirmitate!
- Anul trecut, nunta a doi tineri, membri ai Asociaţiei Persoanelor cu Handicap "Sporting Club" Galaţi, a fost difuzată la emisiunea „Poftiţi de vă iubiţi”, şi toţi românii au putut vedea că se poate dansa în cârje sau în scaun rulant. De unde energia şi pofta de a trăi?
- Viaţa merită trăită şi dintr-un scaun cu rotile, şi mergând într-o cârjă, şi ajutându-te de o proteză! Scopul meu a fost să-i ajut pe cei care sunt ca mine sau într-o situaţie mai gravă decât mine. O să pară că sunt ipocrit, dar asta e realitatea. Din 1992, de când s-a înfiinţat Asociaţia Sporting Club, prioritar a fost grupul, şi pe planul doi sau trei omul Vasile Cristea şi familia sa. Pentru mine este o satisfacţie când reuşesc să ajut.
Ne ocupăm de asociaţie şi eu, şi soţia, ea fiind cu infirmitate de la un an, sechele de poliomielită. Ne gândeam să renunţăm, pentru că, din punct de vedere financiar, nu beneficiem de absolut nimic. Ba, de multe ori, au fost situaţii când a trebuit să aducem bani de acasă pentru a plăti utilităţi, telefon, energie. În ultimul timp, putem spune că ne descurcăm mai binişor, prin subvenţia acordată de la Consiliul Local. Este insuficientă şi, probabil cum s-a întâmplat în ultimii ani, în lunile noiembrie şi decembrie, cei care sunt angajaţi, kinetoterapeutul, asistentul social, maseurul or să lucreze voluntar. Din fericire, înţeleg situaţia şi acceptă.
- Cum se împacă sportul, performanţa sportivă, cu dizabilităţile?
- În aprilie vom avea a 24-a ediţie a „Cupei Danubius” la tenis de masă, tir cu arcul şi atletism. Sunt un mare iubitor de sport. La 14 ani am învăţat să înot, am mers pe bicicletă - pe modelul căzut, ridicat, scuturat şi plecat mai departe, chiar dacă au fost situaţii în care, dacă mă gândesc bine, putea fi tragic. Am jucat fotbal, tenis de masă - unde am ajuns o dată campion naţional, de-i băteam pe cei cu două picioare - tenis de câmp…
Sunt vicepreşedintele Comitetului Naţional Paralimpic Român. Avem un coleg din Galaţi, Marian Petria, pe care sperăm să-l calificăm la Jocurile Paralimpice. De doi ani face pregătire cu un OM, doamna profesor de atletism Marlena Chiţu, de la Liceul Sportiv, care face această pregătire în mod voluntar. A mai fost o gălăţeancă, Corina Custură, care a ajuns la Campionatele Mondiale din Coreea de Sud, la powerlifting.
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că aţi devenit Cetăţean de Onoare al Galaţiului?
- Când am aflat, am fost şocat, dar am zis că trebuie să merg înainte, ca să nu dau impresia că acesta fost scopul meu. Eu am făcut ceea ce am simţit şi am vrut să fiu de folos societăţii din care fac parte!
Cine este Vasile Cristea
Vasile Cristea este preşedinte şi membru fondator al Asociaţiei Persoanelor cu Handicap “Sporting Club” Galati, prima organizaţie neguvernamentală cu specific social şi sportiv care a organizat, începând din 1992, o competiţie sportivă pentru persoanele cu handicap locomotor numita “Cupa Danubius”.
Vasile Cristea s-a născut pe 2 februarie 1957, la Corni. Este căsătorit, are un băiat în vârstă de 33 de ani şi un nepot de şase ani. Este pensionar şi, dincolo de activitatea la asociaţie, este vicepreşedinte al Comitetului Naţional Paralimpic şi reprezentant al persoanelor cu dizabilităţi locomotorii în cadrul Consiliului Naţional al Dizabilităţii.
