În judeţul nostru sunt peste 1.500 de oameni care ori nu văd deloc, ori abia desluşesc aşa, nişte umbre, ca printr-o pâclă foarte groasă. Pentru ei toţi, nevăzătorii gălăţeni, statul dă nişte indemnizaţii de handicap din care nu se poate trăi. Aşa că singurii de la care un om cu deficienţe de văz poate aştepta ajutor sunt familia şi filiala gălăţeană a Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Cum trăiesc nevăzătorii gălăţeni ne-a spus preşedintele filialei, Vasilică Ilieş.
- Care este acum cea mai mare problemă a unui nevăzător, în judeţ?
- Fără doar şi poate că găsirea unui loc de muncă este cea mai mare provocare. Şi asta nu pentru că nevăzătorii n-ar încerca. Ei primesc de la stat, lunar, între 36 lei pe lună şi 340 lei pe lună, în funcţie de gradul de handicap în care au fost încadraţi. Evident, n-ai cum să trăieşti doar din banii ăştia! Aşa că, pe de o parte, nevăzătorii au nevoie să muncească, la fel ca toată lumea, ca să se întreţină. Apoi, oamenii ăştia au nevoie şi de un colectiv căruia să îi aparţină. Trebuie să iasă din casă. Eu, spre exemplu, am muncit 30 de ani ca maseur, la Spitalul Clinic de Urgenţă Galaţi, înainte să fiu director de filială.
- Ce poate face, de fapt, un nevăzător? Cine l-ar angaja?
- Cei mai mulţi sunt maseuri foarte buni. Pe vremuri, în comunism, meseria asta era una protejată şi o puteau face aproape numai nevăzătorii. Acum nemaiavând acel statut, o practică şi persoanele fără deficienţe. Şi evident că, la un salon privat, un om fără handicap va fi angajat în defavoarea unui nevăzător. Iar la spitale posturile sunt blocate. Am încercat să angajăm şi asistenţi sociali, la DGASPC, dar nu cu prea mult succes, deocamdată. Încercăm în continuare.
- Asistent social nu înseamnă absolvent de facultate? Pot face nevăzătorii facultate la Galaţi?
- Nu doar că pot, ci şi fac facultate. Avem şi acum un student care va deveni, în curând, tot asistent social. Eu am făcut Kinetoterapie, împreună cu alţi colegi nevăzători. Universitatea Dunărea de Jos accesase, pe vreme aceea, un proiect prin intermediul căruia îşi procurase diverse dotări – cum ar fi reportofoane, platforme electronice şi lupe – care ne-au permis să învăţăm cot la cot cu studenţii fără deficienţe. Sigur, pe noi ne-au lăsat să dăm examene doar oral, ca să nu ne chinuie prea tare. Dar am învăţat aceleaşi lucruri ca toţi ceilalţi studenţi. Am fost chiar bursieri. Important mi se pare că acele dotări sunt în continuare la Universitate. De ele pot beneficia şi alţi nevăzători care vor să facă facultate.
- Până la facultate, unde învaţă nevăzătorii? Sunt şcoli în Galaţi?
- Nu sunt, din păcate. Există astfel de şcoli doar la Bucureşti, Buzău, Târgu Frumos, Cluj, Arad şi Timişoara. Acolo li se asigură copiilor nevăzători cazare, masă şi învăţământ gratuit. Tot acolo învaţă şi limbajul Braille, în care apoi citesc şi socotesc. E un limbaj bine pus la punct, care îţi permite să citeşti orice. Doar că volumele scrise în Braille ocupă mult mai mult spaţiu. Sigur, rămâne o traumă majoră să pleci de mic de acasă, de lângă familie, în condiţiile în care mai eşti şi copil cu dizabilităţi. Dar, dacă la o şcoală normală nu te descurci, n-ai încotro... Te duci! Alte probleme ar mai fi? Sigur, sunt multe. Spre exemplu, autobuzele ar putea avea un semnal de avertizare sonoră, care să indice numărul traseului. Aşa, nevăzătorul ajunge în staţie şi nu ştie în ce maşină să se urce. Nu-i scump să implementezi sistemul şi sperăm că-l vom avea, în curând, pe Transurb. Să ştiţi că, în cazul unui nevăzător din naştere ambiţios care îşi învaţă traseul, cu greu v-aţi da seama că are o dificultate. Cu sprijinul necesar, oamenii reuşesc să fie independenţi în locuri cunoscute. Trebuie doar să-i mai ajutăm cum putem!
- Cu ce îi ajută Asociaţia pe nevăzătorii gălăţeni?
- Îi reprezentăm, înainte de toate. Avem, spre exemplu, promisiunea primarului că ne va ajuta cu o locuinţă socială pentru o familie de nevăzători tineri. Pe alţii îi ajutăm să îşi întocmească actele de care au nevoie. Aici avem un profesor, tot nevăzător şi el, care îi învaţă să utilizeze calculatorul, cu ajutorul unui program special. Le înregistrăm, procurăm şi împrumutăm audiobook-uri. Le dăm, când avem cum, bastoane şi alte materiale de ajutor. Din păcate, deşi vrem să facem mai multe, nu prea avem cu ce. Bugetul nostru suportă doar două salarii, iar din cotizaţii (între 12 lei şi 100 lei pe an, de membru) abia reuşim să întreţinem sediul. Nevăzătorii sunt, în genere, oameni săraci. Unii nici cotizaţia nu-şi permit să o plătească. Am văzut, la Chişinău, că se poate face şi orientare turistică pentru nevăzători. Şi pescuit, chiar. O să încercăm şi noi aici să dezvoltăm un pic latura de sport, cu fotbal, popice şi ce vom mai reuşi să organizăm. Noi sperăm că, pe măsură ce află de existenţa filialei, tot mai mulţi nevăzători vor veni să se înscrie în Asociaţie. Chiar îi aşteptăm.
Cine este Vasilică Ilieş
În vârstă de 49 de ani, preşedintele filialei gălăţene a Asociaţiei Nevăzătorilor din România este absolvent al şcolii pentru persoane cu dizabilităţi de vedere din Bucureşti. La Galaţi a făcut Kinetoterapie, la Universitatea Dunărea de Jos. A lucrat ca maseur vreme de 30 de ani şi spune că a venit la conducerea filialei, anul trecut, la cererea expresă a membrilor.
