Mihai Dionisie are aproape 80 de ani, din aceştia zece i-a petrecut în temniţele de iad ale comunismului. Viaţa l-a făcut să treacă prin multe încercări, dar nu l-a îngenuncheat niciodată. A suferit torturi inimaginabile şi totuşi nu crede că durerile lui au fost mai cumplite decât ale celorlalţi ca el. Astăzi, găseşte puterea să-şi ierte torţionarii, dar nu-i uită.
În beciurile Securităţii, la 17 ani
De-a lungul celor zece ani pe care i-a petrecut în temniţă, Mihai Dionisie i-a cunoscut pe Ion Ficioru şi Petrache Goiciu, doi dintre cei 35 de torţionari pentru care acum s-au deschis investigaţii pentru crime ale comunismului. Avea 17 ani când a fost luat din şcoală şi dus în beciurile Securităţii. Sovieticii îi invadaseră ţara, viaţa, familia, iar singura lui modalitate de a reacţiona a fost să-şi facă o asociaţie: Societatea Tineretului Antisovietic (STAS). Erau zece în STAS printre care şi un „fiu de chiabur”, care a fost scos din internatul Şcolii Normale. Pentru că erau la şcoala CFR-ului, care le oferea un salariu, dar şi o bursă, Dionisie şi alţi membrii au decis să-i plătească o gazdă pentru a-i oferi şansa de a-şi termina studiile. În acelaşi timp, au făcut manifeste cu mesaje antisovietice şi le-au aruncat din tren. „Noi nu ştiam atunci, dar Securitatea era deja cu ochii pe noi pentru că unul dintre noi cedase”, ne-a spus Mihai Dionisie. Aveau să afle după nouă luni de anchetă că „fiul chiaburului” a cedat.
Pe Mihai Dionisie l-au ridicat din biroul directorului Şcolii CFR, de unde a ieşit cu mâinile legate şi cu un pistol la tâmplă. Aşa a ajuns la Securitate, unde a început calvarul. Bătăi, foamete, lipsa somnului, torturi inimaginabile şi „metode” ingenioase de a îngenunchia spiritul, prin toate astea a trecut Mihai Dionisie, dar nu a trădat niciodată şi nu a spus nimic din ce ar fi putut compromite pe alţii. La Securitate erau păziţi de nişte lipoveni, care nu ştiau limba română. Îi auzeau că încearcă să discute între ei şi urlau cât îi ţineau plămâni: „Orrrrrrrrba, orrrrrrrrbăăăăăăria”. Pe unul dintre ei, Dionisie l-a întâlnit după 1989, într-un magazin, l-a recunoscut imediat. „Dumneata ai fost la Securitate”, i-a spus el. „Nu eu, fratele meu”, a spus lipoveanul, plecând repede din magazin.
Turnătorul - ofiţer de securitate
Mihai Dionisie a vorbit şi despre cedarea camaradului său. „Ştiu că a devenit ofiţer de securitate, deci s-a predat cu totul şi ca recompensă pentru tot ce a făcut a terminat şcoala normală a fost ofiţer de securitate şi l-am întâlnit în 1989. Prima grijă a fost să-l întâlnesc, era şeful Biroului Tehnic de la Şantierul Naval din Brăila şi avea pe conştiinţă doi camarazi pe Amza Cornel şi pe Curcă Petre, ambii de la Şcoala Normală, deci ambii consăteni cu el şi colegi ai lui. Îi ai pe conştiinţă, de ce ai făcut asta? S-a făcut alb la faţă, am simţit un miros specific, s-a scăpat pe el. I-am spus: Dumnezeu o să te pedepsească şi am plecat. Ce mai puteam face în situaţia aia?”, a încheiat Dionisie povestea întâlnirii cu cel care a aruncat opt oameni în puşcărie. Dionisie, un văr al lui şi un camarad, care iniţiaseră STAS-ul, au primit câte opt ani de puşcărie, restul câte trei sau patru. Dionisie a făcut zece ani de temniţă, doi ani a fost „reţinut” administrativ ca să uite tot ce ar fi putut comunica celor de afară: mesaje, adrese, nume. În cele 24 de luni de detenţie administrativă, pentru că nu a vrut să pactizeze cu Securitatea, a fost pus în faţa plutonului de execuţie. S-a întâmplat la Gherla, puşcăria care i s-a părut cea mai grea, şi asta în condiţiile în care a trecut prin mai toate închisorile comunismului.
Întâlnirile cu torţionarii care încă mai trăiesc
Pe Goiciu l-a întâlnit la Galaţi şi la Gherla, pe Ficioru în colonia Periprava. „La Galaţi a fost o închisoare de grea cumpănă, directorul Goiciu era un tiran. Făcea un fel de careu şi trecea pe lângă tine şi odată te lovea. Te întreba cum te cheamă, îi răspundeai şi-l auzeai Dumnezeii … şi te călca în picioare. Altădată te întreba de unde eşti şi apoi îl auzeai: las’ ca te învăţ eu minte. M-am întâlnit cu el la Gherla. M-a întrebat: de unde eşti? De la Galaţi. Aşa faci Galaţiul de râs. Şi te călca în picioare”, a povestit Mihai Dionisie. De la Galaţi a plecat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, apoi la Capul Midia, la Jilava, la Alba Iulia, la Aiud, la Poarta Albă, din nou la Jilava, apoi la Gherla, la Cavnic, din nou la Gherla, iar cele 24 de luni administrative a stat în colonia Periprava, unde l-a întâlnit pe Ficioru, care astăzi încasează o pensie de 5.100 de lei şi care a mărturisit într-un interviu că nu regretă nimic. Iarna şi vara stăteau în apă ca să taie stuf, fără îmbrăcăminte adecvată, fără hrană şi supuşi terorilor. „Ne ţinea discursuri la intrarea în colonie că n-am făcut norma, că suntem o batjocură, ne spunea cuvinte urâte. Eu cu părintele Capotă i-am spus că am face norma dacă am avea hrană, îmbrăcăminte, iar el, înfuriat la culme a strigat: "Să taci din gură când vorbeşti cu mine!!! A fost o rumoare generală şi şi-a dat seama că făcuse o gafă. M-a izolat, strigându-mi: crezi că ai fost adus aici ca sa trăieşti, ai fost trimis ca să mori. Partidul are grijă să-mi trimită alţii ca tine". A doua zi a vrut să mă calce cu calul. Eram în perimetrul mobil, adică dacă noi ne deplasam 20 de metri, cordonul se deplasa după noi. Perimetrul se menţinea mişcător. M-a alergat cu calul ca să mă scoată în afara perimetrului ca să mă poată împuşca. Când mi-am dat seama, m-am pus jos. El a venit cu calul, cu intenţia de a mă călca. Ca să nu mă calce, calul s-a dezechilibrat şi a căzut. Ficioru a scos pistolul şi l-a împuşcat”, a povestit Dionisie. După toate astea, Mihai Dionisie crede că astăzi ar trebui să existe o reparaţie morală, nu să-i omoare, dar să nu-i ascundă. Toţi cei pe care i-a cunoscut în temniţele comunismului au fost urmăriţi tot timpul, unii chiar şi după 1989, ne-a mărturisit Mihai Dionisie. De aceia, el şi toţi cei care au suferit în timpul comunismului au un motto: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.
