Lauri, coclauri şi nici un strop de Eternitate (III)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Am timp berechet. Am timp să-mi pun şi-n cap. A avut grijă bătrânul Gheorghe să-mi lase timp cu duiumul. Aşa, să nu mă grăbesc, să nu fac nimic în fugă. Să nu trăiesc în fugă. Să nu dorm în fugă. Să nu plâng în fugă. Să nu mor în fugă. Nici măcar să nu fug în fugă. Darămite să muncesc în fugă! Nici vorbă! Şi mai ales că nu mai sunt El, ci sunt Eu! Adică nu el îşi sapă bordei, ci eu! Eu îmi sap! Însă, chiar aici stă chichirezul! Trebuie să mă apăr de cest „eu”! De egoism! Să nu dea peste mine vreun egocentrism, vreo înfumurare! Că-i jale! Dacă nu mă feresc de aroganţa eu(lui), muncesc în zadar şi nici nu-mi iese! Aşadar, jos eu(l) şi sus mâna! Pe hârleţ, adică! Şi pe târnăcop, adică, dacă-i tare pământul! Şi nu aşa, hodoronc-tronc, aiurea, fără respect! Cu grijă faţă de muncă, pentru muncă şi pentru fiecare lopată de clisă! Că eu sunt al pământului, nu pământu-i al meu! Cum zice Puşkin: „Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,/ căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,/ vei auzi judeţul şi râsetul prostimii,/ dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.// Eşti crai: trăieşte singur. Pe slobodul tău drum/ te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,/ desăvârşeşte-ţi roada gândurilor de dor/ şi n-aştepta răsplata a trudei, nicidecum.// Ea este-n tine. Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ/ ce aspru-ţi hotărăşte al muncii tale preţ./ Eşti mulţumit, artiste, neîndoios? Atunci// copilăroasa gloată hulească-te-n zadar/ şi clatine-ţi temeiul sfinţitului altar/ şi pângărească-ţi vatra înaltei tale munci!”//… Nu? Sigur că da!

Da… fiindcă despre altar, despre un fel de altar ziceam! Un fel de altar pentru sacrificiul/sacrificarea Poeziei, dacă-i trebuinţă în alergarea asta după glorie, în goana asta după lauri când, de fapt, totu-i o fugă-n pustiu şi după pustiu, totu-i la cheremul Secundei, în pofida Eternităţii… care Eternitate stă şi se smiorcăie ca proasta-n târg, se smiorcăie şi cere îndurare fiindcă-i din ce în ce mai puţină, nimeni nu-i dă nici o ţigară, nici o cafea, nici un şerbet… toţi cred că, în adevăr, Eternitatea nici nu există! Şi, dacă nu există, la ce se mai năpusteşte care mai de care să ia şi să guste măcar un strop din ce se zice şi se numeşte că-i Veşnicie? Dacă am un bordei şi un amfiteatru, şi dacă aud în fiecare zi cum Cineva îşi sacrifică Poezia întru Clipă, la ce să mă închin pentru un buzunar de Mereu?… Oare chiar nu-mi ajunge că „Fiecare clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă”, vorba lui Emil Cioran?… Trebuie să-mi iau gândul de la Veşnicie… şi să gătesc altarul!… Că nici Timpul nu mai ţine mult! Nu?… Ai să vezi!

Citit 2177 ori Ultima modificare Luni, 20 Octombrie 2014 16:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.