Câtă lumină-mi bate-n geam, şi eu nu ştiu
să mai deschid şi s-o primesc... sunt prea pustiu,
plătesc impozit la păcat
cu îngâmfare de şah mat,
numai nebunul crede-ntruna că sunt viu!
Regina-i dusă prin poghiazuri, hăt de când
m-a prins c-o tură mai în faţă şi plângând...
numai nebunul râde şui
şi-o strigă pe nebuna lui:
oare de ce n-a stat şi el, ca noi, la rând?!
Ce fel de mulţi cu flori de câmp la geamul meu
şi toţi se roagă să mă ierte dumnezeu...
dar toţi sunt nişte farisei,
parcă n-au fost pionii mei,
cică am fost un rege strâmb şi derbedeu!
Caii nechează lung şi trist, spre-un alt tărâm
în care, zilnic, ne urcăm sau coborâm...
eu nici nu urc, nici nu cobor,
nu sunt nici greu şi nici uşor,
sunt prea umilul frate-al florii de salcâm!
Sigur că da!... rămân aici!... sunt mort, oricum!...
N-acest deşert cu praf şi pulbere şi scrum
numai nebunu-i sănătos,
crede că sunt cel mai frumos:
regele lui în veac de veac antum postum!
