„Sunetul – un miraj perpetuu” – este numele expoziţiei deschise vineri la Muzeul de Istorie Galaţi. Gramofoane, patefoane, aparate de radio cu lămpi, magnetofoane… fond muzical interbelic. Directorul instituţiei, prof. Cristian Căldăraru, a pornit în deschidere o cutie muzicală fabricată la început de secol trecut şi discul metalic a adus muzica timpului… A realizat expoziţia, fapt neobişnuit, secretara Muzeului, Lili Palade, care a fost cu ideea acestei oferte speciale. S-a dovedit în timp că oamenii muzeului, unii mai vechi de 25 de ani în ştate, care au mai lucrat cu muzeografii şi cercetătorii la expoziţii, „furând meseria”, au realizat de asemenea expoziţii interesante, a dezvăluit directorul Căldăraru. Lili Palade de exemplu, a contribuit de altfel, cu mulţi ani în urmă, pe când era supraveghetoare, la achiziţionarea unor piese rare. Şi îşi amintea vineri de o expoziţia asemănătoare, intitulată „Fonograf”, la care, cu vreo două decenii în urmă, nu se puteau închide uşile în faţa fluxului publicului nici la închiderea programului.

Premierul României (jurist la bază) lasă pe seama… Academiei Române sarcina de a elucida chestiunea acuzaţiilor de plagiat la adresa ministrului Educaţiei! Cum chiar ministrul cu pricina recunoaşte că e vorba de plagiat curat, dar zice că nu ştie cine l-o fi făcut în locul său, nu mai trebuie dovedit „ce”, doar „cine”! Mai lipsea ca Academia să dea şi amenzi de circulaţie... Forul care, în lipsă de bucurii adevărate, ne-a căptuşit, periodic, cu noi schimbări ale limbii române, dă din colţ în colţ, mai ales că premierul Ponta doar a zis că va solicita academicienii, nu şi-a făcut timp să şi trimită vreo scrisorică. Sau o fi vorba, ca în Caragiale, despre una… pierdută! Că tot este 2012 Anul Caragiale, ar trebui poate să învăţăm cât de mult contează, dacă ai cu adevărat obraz, o acuzaţie de plagiat. Acuzat de un Venturiano răzbunător că ar fi plagiat piesa „Năpasta”, dramă unică în panoplia comică a dramaturgiei carageliene, nenea Iancu nu a dat fuguţa la Academie, ci la avocaţi! Fiind acuzat că ar fi furat opera unui autor maghiar de la 1948, Caragiale a căutat luni şi luni prin bibliotecile din Budapesta şi cele din Transilvania pe autorul cu pricina: autor inventat, text falsificat de acuzatorul ticălos! Cu un avocat redutabil precum Delavrancea, secondat de alţi specialişti, desigur, scumpi, Caragiale a dat bani şi a deschis proces: publicul te mai poate ierta de pentru crimă, nu şi pentru ruşinoasa acuzaţie de furt literar! Între timp, turbulentul acuzator, tânărul care semna, scurt, Caion îşi schimbă acuzaţia: nu, Caragiale ar fi furat după Tolstoi! Dramaturgul a câştigat procesul, dar la recurs Caion a scăpat de puşcărie. Ticălosul care voia să se răzbune pentru o remarcă pe care Caragiale o făcuse împotriva sa în presă, a continuat să-l atace prin reviste, sub aceeaşi acuzaţie: „plagiat”! Scârbit, dramaturgul a adăugat şi această supărare la lista de blestemăţii dâmboviţene care l-au făcut să plece din ţară… Ei bine, acum avem nişte acuzaţii pe care ditai ministrul le acceptă, dar n-o să plece nimeni din ţară şi nici proces nu va fi! La noi s-a împământenit năravul furtului intelectual la drumul mare pe mănosul câmp academic (şi aici nu ne referim la Academie, ci la învăţământ, mai ales cel superior)! Probabil că nu-i student care să nu fie tentat să „inventeze” vreo temă „nouă” luată gata de pe net sau din teze mai vechi, din moment ce în învăţământul românesc este o aşa mare cerere de proiecte noi, iar focul, roata şi săgeata s-au inventat doar o singură dată. Până şi la un recent concurs de jurnalism şcolar, deci fără miză mare în bani, joburi ori orgolii, am fost uimit să depistez câţiva elevi care au avut neruşinarea să dea copy paste şi apoi să semneze interviuri luate de alţii unor mari personalităţi, fără ca profesorilor îndrumători să le treacă prin cap să verifice! Copiii îndobitociţi în şcoală rigidă cu lungi citate care trebuie reţinute, în loc să fie lăsaţi să gândească, se răzbună păcălindu-şi dascălii mai leneşi cu net-ul. Şi unii profesori adună munca altora fabricând texte după texte care să figureze apoi în CV-ul care să-i menţină cât mai sus în slujbă. Sistemul încurajează cantitatea în dauna calităţii! Cazul ministrului Educaţiei nu e unicat! Dar chiar este Academia cel mai potrivit „tribunal” pentru plagiatul cu pricina?

… spun doar ce trebuie! „Merkel şi Hollande - armonie în privinţa Greciei”, titra ieri, vădit satisfăcut că urmaşii Eladei nu vor renunţa la euro pentru drahma dezumflată, cotidianul „Le Monde”. Care sublinia însă faptul că este mai puţină încredere în creşterea economică europeană.
Preferăm însă să-i dăm cuvântul cuiva care a fost prezent la faţa locului la întâlnirea, desigur, istorică, între liderii Franţei şi Germaniei. Primul „randez-vous” Merkel-Hollande a debutat cu o întârziere serioasă, observa în ediţia de ieri a cotidianului „Libération” corespondentul de la faţa locului, Marc Semo. Emoţii? Tensiuni? Reglaje de ultimă oră? Promisiuni făcute neoficial, înainte de întâlnire? Nu ni se spune… Şi s-a jucat în doi aceeaşi scenă a… balconului politic, cu unul dintre actori schimbaţi: în locul lui Sarkozy, Hollande, mai rigid, fără efuziuni, fără braţe de berbant întinse protector, nu este „un tactil”, nemţoaica, „nici atât”, observa corespondentul. Aceleaşi rezerve şi calm aparent la cancelarul german. Sau, după cum observa acum un diplomat, ne spune tot Semo, „cu un acelaşi sens al dialogului, acelaşi pragmatism şi aceeaşi grijă pentru consens”… Un consens cât-de-cât care trebuia afişat, nu? Pragmatismul a caracterizat întâlnirea, mai observă corespondentul.
Cum era de aşteptat între oameni cu răspunderi globaliste, am putea spune, Merkel făcându-se că uită declaraţiile lui Hollande de indepenfenţă faţă de politica economică a UE, din campania electorală (de, în campanie spune omul orice!), iar francezul ignorând sprijinul acordat în timpul aceleiaşi campanii rivalului Sarkozy… Hollande recunoştea, după prânzul de-un ceas luat în intimitatea etajului opt al Cancelariei germane, că a scos în faţa presei diferenţele de opinii între cei doi reprezentanţi ai puterilor mari europene, dar că a fost şi consens pe alocuri.
Dacă Sarkozy vizitase Londra imediat după ce câştigase preşedinţia Franţei, Hollande a făcut prima sa vizită oficială la Berlin, mai observa, semnificativ, corespondentul. Care vorbea şi despre situaţia fragilă a cancelarului, în faţa ascensiunii social-democraţilor în alegerile parţiale. Premierul Monti îşi propune să medieze apropierea între Paris şi Berlin, pe când Semo invocă un „şanţ” care se cască în continuare între administraţiile germană şi franceză (sau aşa vede francezul de rând…)!
Economia germană este puternică, pe când (şi) cea franceză este percepută de germani ca fiind în declin: dacă în 2003 vreo 40 la sută dintre germani credeau în parteneriate şi prietenie cu alte ţări europene, incluzând şi Franţa, astăzi au rămas doar 18 la sută dintre acei optimişti… Deci, „re-echilibrarea cuplului franco-german nu va fi simplă”…

* Dumnezeu o ia pe sărite, cântăreţul, de-a dreptul prin inimă! *

Am întâlnit-o pe doamna cântului vechi ca vinul lui Ştefan la un concert într-o comună; nici nu credeam că, Doamne, ce scrie pe afiş este adevărat, că va onora invitaţia venind într-un sat…

- Aţi făcut atâta drum, pe ploaie, nici nu v-aţi odihnit şi urcaţi pe scenă!
- Dar ne odihnim cântând! Doamne-ajută!
- Credeam că înainte de spectacol vă reculegeţi puţin, dar aţi preferat să vorbiţi la telefon…
- Sigur, ar fi fost bine să stau liniştită, dar ce să fac? Tocmai am dat un interviu la telefon.
- Pentru că sunteţi şi un exemplu prin repertoriul autentic: înainte de Revoluţie se extinsese folclorul falsificat, gen „badea-al meu e tractorist” şi acum se manelizează cântul. Ce-i de făcut?
- Pe vremea aceea erau şi „cântece de viaţă nouă” - aşa erau cunoscute, dar, ce să vă spun? Trebuie foarte mare grijă la repertoriu! Eu îmi culeg cântecele aşa cum am făcut de 52 de ani… Dar acum folclorul este pe mâini bune - sunt tineri care au talent. Ca să păstrezi adevărul în cântec, trebuie să munceşti.
- Dar acum apar cântece noi care să fie şi „adevărate”?
- Da, da.
- Unde v-aţi simţit cel mai bine, în spectacole? În Moldova? Printre oameni simpli, printre personalităţi?
- Nu, unde cânt, sunt fericită… Asta ţine şi de interiorul tău, şi de starea în care te afli, mai multe contribuie… Ei, spectatorul e spectator, indiferent ce pregătire are - datoria ta este să-l bucuri, dacă poţi, să-i alungi norul din suflet şi din gând. Dacă poţi…
- Ne povestiţi ceva despre pe Grigore Vieru?
- L-am cunoscut pe poetul Grigore Vieru cu ani în urmă - vreo 23 de ani, da… Era un om foarte sensibil, foarte cald şi totodată foarte trist: aşa l-am simţit eu de fiecare dată, pentru că el spunea că în copilărie, în satul său, unde numai Prutul îl despărţea de România, scotea pasca de Paşte afară şi considera că este sfinţită de cei de dincolo de Prut, ca să fie şi a lor.

A suferit foarte mult, a luptat luptat foarte mult pentru limba română. Ultima dată când l-am întâlnit, cu vrei doi ani înainte de a se stinge, la o nuntă - o basarabeancă cu un român de-al nostru s-au căsătorit la Bucureşti - mi-aduc aminte c-am fost programată, pe la două jumătate-trei, căci erau foarte mulţi artişti… Îmi aduc aminte că mă aştepta. Nu se simţea bine şi mi-a spus aşa: „Sora mea dragă, simt că e pentru ultima dată când ne vedem!” Şi-am spus: „Domnule Grig, nu ştim cine o ia înainte, că Dumnezeu a făcut lumea pe rând, cu răbdare şi o ia pe sărite, deci n-o ia la rând, după vârstă”. Mi-a spus: „Nu, eu simt că-i ultima dată!” Şi-aşa a fost! A fost ultima dată când ne-am văzut, a intuit… Era un om bun de pus la rană!

* Un spectacol „de vară” –  destinde şi bucură * Două evenimente la preţ de unul *

Ah, „My Fair Lady”! Ca să pun mâna pe discul Electrecord cu opereta lui Frederick Loewe, mi-am cedat, pe când eram şcolar, toţi banii de buzunar! Este o muzică excelentă, vreo duzină de arii – adevărate şlagăre! Montarea de acum a operetei la Teatrul Muzical „Nae Leonard”, care aşteptată încă din februarie, a fost uimitoare sâmbătă, la avanpremieră: coregrafie atent lucrată (Constantin Floriean) în tablouri care au umplut scena de personaje pitoreşti sau fastuoase, decoruri mai generoase ca niciodată, schimbate chiar şi pentru scene de mică întindere, înşelând ochiul cu iluzia 3D-ului (excelentă scenografia semnată de Gheorge Codrea!). Montarea a încercat să bată iluzia filmului (greu de rivalizat, cu celebrul film omonim, jucat de Audrey Hepburn şi Rex Harrison). Şi aplauzele au venit îndelung pentru cei care au muncit din greu la personaje, sub bagheta unui regizor venit şi el din rândul cântăreţilor lirici: maestrul Emil Pinghireac! Ultima montare, în 1989, a beneficiat de prezenţa baritonului Emil Pinghireac, în rolul Higgins.

O seară de sărbătoare
Publicul, care a susţinut tot timpul spectacolul şi a bătut din palme ritmat pe muzică, i-a aplaudat în picioare, în special pe cei din rolurile principale: pe Teodor Niţă în profesorul Higgins, Lăcrămioara Platon în rolul Elizei Doolitle, Ionuţ Negrişanu în Pickering, Alexandru Dobre – gunoierul-orator Alfred Doolittle, Adrian Mărgineanu - Freddy sau interpreta dnei Pearce – Viorica Mărăndici, care a semnat şi regia tehnică, Gabriela Oancea, în dna Higgins. Au fost aplaudate şi alte „personaje” reuşite: corul şi orchestra teatrului, conduse de maestrul Eugen Dan Drăgoi. Sala a fost plină.

Emil Pinghireac, la masa de scris
În pauză, regizorul s-a întâlnit cu publicul, dar în calitate de scriitor. Cu ochii pe ceas, ca să nu depăşească răgazul, descoperitorul de talente de-a lungul unei vieţi dedicate scenei  şi-a prezentat ultimul volum, „Teatru în teatru”, care povesteşte amintiri din culise de la Opera din Iaşi, dar şi de la „Leonard” - volum tipărit la Editura Muzicală din Bucureşti. Maestrul şi-a prezentat sâmbătă şi o carte mai veche, „Vocea, scena şi viaţa mea”. Deci, sâmbătă, am avut două evenimente la preţ de unul!

* Ne-a părăsit singura expertă în „sănătatea” terenurilor * O garanţie umană de stabilitate *

Inginera Margareta Bălan ne-a lăsat pentru o lume în care nu se construiesc blocuri… Specialista octogenară, care chiar de curând a fost chemată să lucreze la un studiu pentru cel mai recent Plan de Urbanism General al Galaţiului, studiu privind zonele afectate de instabilitate, a plecat acum în eternitate. Era singurul expert şi verificator de proiecte gălăţean atestat guvernamental în rezistenţa şi stabilitatea terenurilor de fundaţie.

Când, după absolvirea facultăţii, a fost adusă la Galaţi, s-a speriat văzând acea Veneţie care se scufunda… în pământ, cartierul Ţiglina. Nu a plecat şi, de atunci, blocurile gălăţene au fundaţii pe piloni de pământ. Vremea construcţiilor s-ar putea chiar împărţi între înainte şi după venirea inginerei Bălan, la fel cum se împarte istoria în după şi înainte de era noastră… Mi-a spus cândva, ca într-o poezie: „Pământul acesta al nostru este pământ depus de vânt, să ştiţi dumneavoastră. Loess-ul de Galaţi e adus de vânt, nu de apă…”

Inginera stabilităţii
De câte ori cineva s-a temut pentru soarta fundamentului Galaţiului, a fost consultată specialista! S-a preocupat de stabilitatea Falezei, expertizarea unor vechi clădiri şi noi coloşi cu fundaţii solide, biserici, cercetarea hrubelor gălăţene, în potenţialul turistic al cărora credea (chiar a încercat să sape una, după tipicul secolelor trecute!), a descoperit prin foraje, ca un arheolog, vechiul şanţ de apărare al oraşului… A iniţiat, în anii ´60, fundaţiile pe piloni. „Eu le-am iniţiat. Am adus bani, m-am luptat, i-am lămurit pe toţi”, mi-a povestit. A apelat şi la un mare specialist rus. A construit apoi un autopenetrometru, ca să verifice calitatea consolidării.

După schiţele făcute în atelierul de proiectare pe care îl conducea, s-a realizat aparatura la Institutul de Cercetări în Construcţii Bucureşti. „Am făcut poligon experimental şi am demonstrat că, dacă loess-ul nu se consolidează, cartierul Dunărea se tasează la umezire 87 de cm. Vă imaginaţi ce-ar fi fost! Pe urmă s-au bătut acolo piloţi de pământ de 22 de metri. În Ţiglina 1 aveau doar şapte metri şi de aceea se tasează şi acum… N-am putut să stăpânesc ridicarea nivelului apei. Asta n-o poate stăpâni nimeni! Carbonatul de calciu conţinut de loess, în contact cu apa, face ca pământul să-şi micşoreze de mai multe ori volumul.” A fost ultimul paznic al farului care ne arăta drumul exact către viitorul sigur al oraşului de schele. Constructorii necinstiţi, antreprenorii hrăpăreţi care voiau să ridice clădiri făţoase din nisip, aveau un inamic sigur! L-au pierdut…

Specialista a fost îngerul păzitor al stabilităţii Galaţilor!

Ne-a părăsit pentru cele veşnice şi stabile, după ce şi-a dus pe picioare crucea unei boli rele, muncind însă până la sfârşit, la peste 80 de ani, în Galaţi şi Brăila, inginera Margareta Bălan. „Bambina” pentru prieteni, era un specialist temut pentru constructorii fără obraz şi afaceriştii fără onoare: cât a putut, nu ne-a lăsat să ne batem joc construind ca să surpăm malul Dunării, să ne încropim clădiri prost fundate, a atras atenţia, deranjând pe mulţi, asupra instabilităţii Falezei, din acest motiv a fost un om incomod! Peste jumătate de secol de inginerie aplicată şi experimente, descoperind un oraş care se scufunda în pământ şi inventând soluţii pentru fundarea acestui sol unic! Specialist în geologie şi hidrogeologie, singurul expert şi verificator de proiecte gălăţean atestat guvernamental în rezistenţa şi stabilitatea terenurilor de fundaţie, a fost 33 de ani şefa Atelierului Geotehnic la fostul Institut de Proiectări Judeţean, acum S.C. Proiect S.A., proiectantul majorităţii clădirilor gălăţene de după război. A construit un poligon experimental pentru a cerceta şi găsi soluţii, a salvat apoi străzi, blocuri, case sau biserici şi s-a preocupat de soarta hrubelor de sub Galaţi, pe nedrept ignorate. Dumnezeu să-i dea în sfârşit meritata linişte!

Cea mai nouă achiziţie de tehnică modernă a Colegiului Naţional „Spiru Haret” din Tecuci este o tablă fermecată! Provenită dintr-o donaţie, „tabla interactivă” vine tocmai din Luxemburg şi am găsit-o la post în Laboratorul de Informatică „Clara Moraru” al şcolii, urmând să mai vină şi altele. Tabla nu are nevoie de cretă, nu are nevoie de burete: este electronică, pe ea se poate şi scrie, dar şi proiecta imagini şi executa tot felul de aplicaţii – ceva ca în „Star Trek”!

Povestea donaţiei este de-a dreptul emoţionantă, ea venind de la o fiică a Tecuciului, o fostă absolventă a şcolii care nu şi-a uitat obârşiile. Profesoara Clara Moraru, fostă absolventă a colegiului, a făcut frumoasă carieră internaţională: este acum proprietara unei şcoli din Luxemburg, dedicată studiilor filologice după metode ultramoderne, un profesor de acolo având deja o întâlnire cu elevii colegiului tecucean.

Burse de 600 de lei pentru olimpici şi trei laboratoare
Am aflat de la directoarea  adjunctă, prof. Rodica Cristovici, că tecuceanca din Luxemburg a instituit, de trei ani, şi şase burse de câte 600 lei, olimpicii fiind primiţi şi la Luxemburg, ocazie cu care s-au strâns fonduri pentru următoare donaţii. Clara Moraru, al cărui nume figurează pe uşa laboratorului, a trimis deja la Tecuci, anul trecut, trei camioane cu donaţii pentru sinistraţi: haine noi, jucării etc. Dar şi o sută de calculatoare: jumătate la „Haret”, jumătate la Şcoala Gimnazială nr. 8, unde de asemenea românca de mare suflet a învăţat.  

În şcoli din oraş au ajuns şi alte calculatoare, de la acelaşi expeditor: Clara Moraru, Luxemburg. Calculatoarele, spune directoarea adjunctă, sunt chiar mai performante decât cele primite prin programul Ministerului Educaţiei. Acest echipament provine de la Consiliul Europei, unde computerele se înlocuiesc anual, cele scoase din uz fiind donate, dna Moraru reuşind să intermedieze. Camioanele profesoarei românce din Luxemburg vin de două ori pe an acasă. Astfel, „Spiru Haret” dispune de nu mai puţin de trei laboratoare de Informatică perfect echipate !

Ce imagine mai sugestivă vreţi pentru biata economie a ţării noastre decât o fostă glorie (franco-)românească, «Dacia», ajunsă, iată, biata, pe chituci?! Ne-a atras atenţia şi prin plăcuţa de înmatriculare ambiţioasă, cu trimitere la UE şi moneda europeană, poate chiar vrând să simbolizeze bogata Europă, în contrast cu situaţia de convalescenţă (poate chiar… deces?) a maşinii…

Într-un fel sau altul, românii s-au mai implicat în istoria Franţei, fie că, în special ardelenii înrolaţi sub steagul lui Napoleon I, au contribuit la gloria sa militară, fie că alţii, din Principate, au luptat la Paris sub steagurile revoluţiei paşoptiste, au avut funcţii şi au contribuit atunci la organizare şi au făcut spitale de campanie acolo…
Cei de astăzi, deşi emigranţi sau rezidenţi provizorii cu o contribuţie notabilă individuală în artă, ştiinţă şi cercetare, medicină aplicată, sunt percepuţi de francezul sadea, la nivel de stradă, cam ca la acea emisiune televizată unde a fost satirizat „salutul românesc”, adică mâna care cerşeşte agresiv şi cu o „scenografie” murdară… Astfel, românii contribuie şi ei, amplificând, dacă se mai poate, reacţia împotriva străinilor care trebuie ajutaţi social şi care îţi dau în cap - a africanilor săraci, a musulmanilor din Orient priviţi cu neîncrede de populaţie, a chinezilor, a bosniacilor etc.
La alegerile precedente, voturi pentru extrema dreaptă franceză au dat chiar şi victimele: evrei speriaţi că unii emigranţi musulmani au vandalizat şi incendiat sinagogi, au trecut peste insultele pe care partidul extremist al lui Le Pen li le-a rezervat de decenii întregi şi l-au votat… Extremiştii au ieşit acum într-un procent îngrijorător de mare şi în sufragiile de duminică pentru preşedintele Franţei, ceea ce înseamnă că, în continuare, cei doi candidaţi rămaşi în cursa pentru turul doi vor trebui poate să adopte ei înşişi un discurs mai xenofob, care să atragă din acest electorat al turului întâi ce a votat în proporţie de aproape 18 la sută pentru extrema dreaptă. Sigur, nu destul pentru accesul la guvernare, dar important pentru viitoare alianţe electorale, unde voturile se obţin atrăgând parlamentari din tabere care, ca şi banii, „nu au miros”.
Francois Hollande, deocamdată conducând cu doar aproape două procente după turul întâi, cunoscut pentru politica sa şovăitoare şi schimbătoare după vânt, ar putea câştiga în faţa unui preşedinte cu faima de om avut, apărător al intereselor bogaţilor, uzat de guvernare şi antipatizat de un electorat cu simpatii de stânga într-o ţară care n-a avut parte de experienţa lagărelor comuniste. Şi, în timp ce xenofobul candidat Sarkozy a făcut paşi înapoi, mai îmblânzindu-şi xefonobia, Hollande nu prea are încotro şi va trebui să le promită şi el Franţa francezilor. Din fericire, acesta a refuzat oferta lui Sarkozy, de a se înfrunta în trei emisiuni televizate, optând pentru una singură. Ori, într-o singură repriză se pot promite mai puţine lucruri reprobabile. Probabil că, alături de magrebieni, turci, chinezi şi alţi străini, emigranţii români trebuie să se aştepte însă oricum în anii viitori, oricine ar ieşi învingător, la o politică mai restrictivă, mai neeuropeană…