* Într-o şcoală din România se întâmplă lucruri nemaipomenite... A, nu e vorba despre apariţia manualelor pentru gimnaziu, nici despre upgradarea toaletelor din mediul rural. Nici teme anulate sau măcar scurtate, iar fondul şcolii şi cel al clasei rămân nestingherite în picioare. Nemaipomenitul vine din altă sferă. La o şcoală din judeţul Prahova, elevii învaţă anatomie pe scheletul fostului director. Bietul om, pe numele său Alexandru Grigore Popescu, a lucrat la acea unitate de învăţământ timp de cinci decenii, iar în testament a scris că şi-a dorit mereu un schelet pentru orele de biologie, însă n-a reuşit „performanţa” şi, prin urmare, a decis să-şi doneze propria carcasă. Carevasăzică, domnul director n-a murit, el doar s-a transformat în material didactic. Am văzut şi fotografia, am rămas consternat de poziţia domnului director faţă de colectivul clasei. Concluzii:
1. La orele de biologie, în mod normal ar fi binevenite şi bocitoarele. Domnul director s-a dovedit a fi un om dispus să-şi dea şi cămaşa de pe el. Poate chiar mai mult decât atât.
2. Consider că nici familia domnului director nu trebuie să lipsească de la orele de laborator. Vorba aia, mai pui nişte flori la poalele sale, mai aprinzi o lumânare...
3. Cu ditamai domnul director, în carne şi oase (sau poate mai fără carne, aşa, ca pe timp de criză), mai poţi să tragi chiulul? Aiurea, pui serios osul la treabă.
4. Un amic m-a întrebat data decesului domnului director. Că dacă s-ar fi stins în urmă cu două săptămâni, ar fi ieşit mai mult decât nişte banale ore de biologie. De ce nu şi un soi de Master Chef, ediţie dedicată pretenţioşilor...
5. Cam neobrăzat, fie vorba-ntre noi, domnul director. Şi-a dedicat propria carcasă ştiinţei, dar orişicât! A rămas cam fără obraz, asta observ în momentul în care mai arunc un ochi pe fotografie.
6. Cititorii fără simţul umorului n-au ce căuta în acest colţ de pagină. Iar dacă şi-au băgat nasul, aşa le trebuie.
