Încet, mult mai încet decât încetarea

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Mi s-a vorbit foarte mult despre ea. Unii chiar mi-au descris-o cu lux de amănunte, fără să le cer, fără să aibă vreo obligaţie, deşi stimabilii nu prea ştiau şi nici nu au învăţat cu ce se mănâncă această doamnă prezentă la începuturi, când "a fost Cuvântul"...apoi, din ce în ce mai rară, dacă nu pe cale de dispariţie. Alţii, urlând din toate măruntaiele anatomiei lor inutile, mi-au spus ce suprafaţă are, cât de înaltă-i, cât de lungă-i, cine-i duce dorul şi trena, dacă poartă dedesubturi, cu cine se hârjoneşte şi cu cine face dragoste (apropo, sigur ştiţi că tâmpiţii confundă dragostea cu sexul, nu?)...Unii se laudă că au folosit-o într-o fabrică de zgomote, fără s-o plătească, şi au abandonat-o la întâmplare, ba chiar au scuipat-o în ochi, în dorinţa că, poate, nu vede pe unde merge, şi-şi rupe gâtul, şi nu mai încurcă lumea asta pusă pe harţă, pusă pe hărmălaie, pusă pe ură, pusă pe urât, pusă pe nimic...Alţii huruie în târg şi la moară că, din cauza ei, nu-şi pot manifesta apucăturile, nu-şi pot afişa naturaleţea, deşi li s-a comunicat că dumnealor, aceşti unii şi alţii, există şi "trăiesc" în două coordonate: inutilitatea şi prostia...!

Mi s-a vorbit despre ea, dar niciodată nu am simţit-o alături, mai ales în ultimele două treimi din viaţă. Niciodată nu i-am pipăit conturul, nu mi-am imaginat-o goală în rochia-i plină cu dimensiunile-i din ce în ce mai mici, însă din ce în ce mai mult râvnite de trebuinţa/pofta mea continuă, necruţătoare. Sunt vulnerabil la atacurile absenţei sale. Pentru că absenţa sa nu este goală, ci este plină, se umple imediat cu prezenţa celui mai mare duşman al meu de după naştere, încoace...!

Doar o dată, odată, o singură dată mi-a fost dată foarte aproape de trupul şi sufletul meu. Atunci, în acea singură dată, în Râpa cea Mare, sub pletele sălciilor coapte şi mironosiţe, mi-a fost îngăduit şi dat să cad în uluire, văzând-o lângă mine, în carne şi oase, cu capul pe genunchi, cum sora ei cea mare, Aşteptarea. Semăna cu o negură trecută prin uitare şi suită din rouă. Semăna cu fantoma unei iubiri nemărturisite. Semăna cu Sine mai mult decât Uitarea cu imaginea Uitării în oglindă. Şi am zis încet, mult mai încet decât încetarea: "sigur că da! în sfârşit, iat-o! nu poate fi altcineva! este ea, Tăcerea...! şi, lângă ea, Liniştea: şoapta continuă şi răscolitoare a Tăcerii!..."Nisipul creşte ajutat de Lună,/ se rup iluzii, se destramă funii.../ şi râd şi plâng deştepţii şi nebunii,/ privindu-ne cum ardem împreună!"

Citit 2029 ori Ultima modificare Marți, 16 Septembrie 2014 18:25

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.