Gabriel Cucoş, elev în clasa a XI-a la Liceul de Artă "D. Cuclin", cucereşte premiu după premiu şi se visează pe scena Metropolitanului american
Te farmecă, într-un fel, imediat ce urcă pe scenă. Înalt ca bradul, subţirel, cu o figură romantică, pare să se fi născut special pentru roluri în teatrul liric. Acesta este şi motivul pentru care Gabriel Cucoş s-a orientat foarte bine în clasa a IX-a, la secţia de canto clasic a Liceului de Artă "Dimitrie Cuclin". Şi, chiar dacă e o meserie mai puţin obişnuită pentru un băiat, premiile şi aprecierile care au venit ulterior, dar şi încurajările profesoarei sale, Rodica Koler, i-au arătat că a ales bine. Părinţii îl ştiau de mic fredonând melodii rock prin casă, dar cea care a mizat cel mai mult pe vocea sa a fost profesoara de muzică din gimnaziu, Sorina Roşu.
Fără falsă modestie, Gabriel recunoaşte din start că vocea e atuul său. Nu ştie deocamdată dacă va fi bariton sau tenor, dar cert este că, la toate concursurile la care a participat, juriul n-a avut niciun dubiu că merită premiul I.
"Pe scenă sunt ca acasă"
În clasa a IX-a, în ciuda experienţei reduse pe scenă, s-a clasat primul şi la Iaşi, şi la Galaţi. În clasa a X-a, a fost primul şi la Piatra Neamţ, şi la Concursul "Dimitrie Cuclin" (unde a ajuns în finală) de la Galaţi şi la "Miniatura romantică", dar şi la Tulcea, unde a avut un juriu pretenţios, format din profesori universitari de la Bucureşti, Ionel Voineag şi Mariana Colpoş.
Cu toate aceste reuşite, Gabriel recunoaşte că nu-şi petrece timpul exersând de nenumărate ori ariile sau liedurile pe care le prezintă pe scenă. Studiază, pentru că e convins că fără acest lucru nu poţi face canto clasic, unde fiecare notă contează, fiecare sunet trebuie spus cu o anumită intensitate, iar pauzele trebuie respectate cu sfinţenie. Însă, odată învăţate toate acestea, nu pierde vremea exersând, pentru că la el totul vine natural, fără prea mare efort. Talentul îi curge firesc prin vene. Iar cântatul este ca respiraţia.
Recunoaşte că încă nu e copt pentru scenă, că înainte de orice spectacol, fie concurs sau simplă interpretare, are emoţii înfiorătoare. Când ajunge acolo, toate îi trec ca prin farmec şi rămâne doar cu ideea că trebuie să dea ce-i mai bun din el. Iar lucrurile funcţionează foarte bine aşa.
"Pe scenă sunt ca acasă. Nu mai am emoţii. Sunt eu, melodia şi publicul pe care-mi place să-l simt aproape. Mişcările vin firesc, curg ca într-un film. Chiar trebuie uneori să mă stăpânesc, pentru că prea multă mişcare ar putea să fie în detrimentul vocii, care este cea mai importantă în canto clasic. Când ies de pe scenă şi ştiu că n-am greşit nicio notă, că totul a ieşit bine, mi se ia o piatră mare de pe suflet", mărturiseşte el cu sinceritate.
Între actorie şi canto
Deşi iniţial mi-a spus că nu-şi face prea mari planuri de viitor, ci preferă să se concentreze pe prezent, pe competiţiile la care trebuie să participe, ulterior a recunoscut că, la fel ca orice tânăr care are un dar, se visează pe scenele mari ale lumii. Totodată, i-ar plăcea, ca alături de Conservator, să poată urma şi cursuri de actorie, pentru că simte că şi pentru asta e făcut, iar cele două laturi se completează frumos una pe alta.
Dacă ar fi să aleagă o viaţă de vis, i-ar plăcea să cânte pe scena Metropolitanului şi să locuiască în America, într-un oraş mare, pentru că-i place foarte mult atmosfera de acolo, o simte pe sufletul său.
