* Meşterul vălmărean Gheorghe Buhoci face butoaie de 60 de ani
"O să mă căutaţi voi, dar abia când n-o să mai fiu pe-aici!", le spune, înciudat, Gheorghe Buhoci tinerilor pe care-i vede că ard gazul de pomană, pe la baruri, cât e ziua de lungă. Vălmăreanul despre care vă povestim astăzi a împlinit de curând 81 de ani, e în putere, dar trăieşte cu inima amară din cauză că n-are cui lăsa meseria lui de suflet - dogăria.
A pus mâna pe compas şi pe rândea la 21 de ani, când abia se întorsese din armată, iar de atunci a făcut mii şi mii de butoaie. De la atelierul lui din Valea Mărului până spre Suceveni a ajuns faima lui de dogar priceput. Mai ales toamna, oamenii bat zeci de kilometri ca să-i dea comenzi. După o viaţă de muncă şi dedicaţie pentru meserie, nici nu se putea altfel!
"Îmi plăcea, nu-mi plăcea dogăria, trebuia să fac ceva în viaţă, în tinereţe, aşa că am început să lucrez pe lângă tata. El era dogar priceput. La început, o vreme, doar am tăiat lemne, că asta cereau oamenii şi nici nu ştiam, încă, dogăria aşa cum trebuie. Încet, încet, am furat meseria de la tata. Cum e cu butoaiele astea? Ce să vă zic… Trebuie să-ţi meargă calculatorul ca să-ţi reuşească, nu glumă", ne spune nea Gheorghe, bătându-se cu degetul arătător al mâinii drepte peste tâmplă.
Meseria nu i se mai pare grea acum, după mai bine de jumătate de secol de muncă. Pentru cine n-o ştie, însă, e complicată, se gândeşte dogarul. „Butoiul este destul de greu de făcut, dacă nu ştii cum. O uşă, să spunem, o mai ciopleşti, dacă e prea mare. Mai împănezi, dacă nu ajunge la toc. Găseşti o soluţie. Dar cu butoiul prost făcut cum rezolvi, când vine omul să-ţi spună că din el curge?…”, se gândeşte nea Gheorghe.
Citeşte şi: Campania VL "Lada de zestre"/ Dinastia potcovarilor din Independenţa
Cum se face butoiul? Mai întâi se iau buştenii, din care se fac doagele. Nu merge orice lemn. Merg stejarul, salcâmul şi dudul. Cel din urmă, mai ales pentru butoaiele mai mici, de ţuică. Apoi se dimensionează fundul butoiului, cu compasul. Fiecare doagă va fi apoi pregătită, luată la rândeaua mare, numită robanc sau gealău, şi apoi încălzită în foc vreo oră şi jumătate, până când iese dogoare din lemnul devenit destul de flexibil ca să poată fi îndoit. Acum se dă curbura doagelor care vor forma pereţii butoiului. Vine apoi rândul montării inelelor de fier care leagă butoiul. "Eu nu pun din prima inele bune. Mai întâi lucrez cu cele de încercare, până termin de întors butoiul pe toate părţile. E mai economic. Apoi, cu gardina - un fel de rindea de mână - fac şanţul în care se prinde capacul", ne spune Gheorghe Buhoci.
Dacă e păstrat aşa cum trebuie, un butoi bun trăieşte mai mult şi decât dogarul care l-a făcut şi decât gospodarul care l-a comandat. "Şi o sută de ani te ţine un butoi din stejar, dacă îl faci cum trebuie şi dacă nu-l laşi în ploaie sau nu-l uiţi prin curte, să-l troienească zăpada", e de părere dogarul vălmărean.
Din păcate, dacă nimeni nu se învredniceşte să înveţe meserie de la Gheorghe Buhoci, nu peste multă vreme oamenii or să-şi ţină vinul şi ţuica în butoaie de fibră de sticlă...
