* La 37 de ani de la înfiinţare, Staţiunea de Cercetare a omologat un nou soi de struguri de vin
În cramele staţiunii viticole de la Bujoru se găsește vin cât să se îmbete vreo trei zile la rând toţi gălăţenii din judeţ. 1,4 milioane de litri. Ar umple un tren de 140 de vagoane-cisternă, lung de 3 kilometri. Se vinde greu. Și nu e poșircă, e vin bun. De aproape 40 de ani se muncește aici la desăvârșirea lui. Gâlgâitul vinului de Bujoru în pahare e însă o muzică pe care n-o mai aud nici gălăţenii de rând, nici politicienii, la cheremul cărora stă viitorul Staţiunii. Din toată sărăcia şi zbuciumul lor, cercetătorii au făcut să răsară un lăstar de speranţă: un soi nou de viţă. Este primul obţinut la Târgu Bujor, după ani și ani de cercetare, și de la el se așteaptă minuni.
„Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificaţie Bujoru (SCDVV), din Târgu Bujor, este un loc al contrastelor: muncă multă, bani puţini; un laborator modern, un combinat de vinificaţie cu utilaje hârbuite. În laborator, cercetătorii pot pătrunde în miezul celulei ca să manipuleze genetic o plantă, dar în hala de alături nu există o simplă -și chiar obligatorie - linie de îmbuteliere.
Un muncitor ireal de singur în hala îngheţată, ghemuit pe un scăunel, trage cu furtunul vin din damigeană și umple niște sticle de plastic, apoi le capsează cu capace dintr-o găleată. Când umple destule sticle, vinul ia drumul Galaţiului, unde staţiunea are un chioșc în Piaţa Centrală.
Monstrul şi secretul vinului curat
Staţiunea s-a înfiinţat în 1977. Era apogeul unei viticulturi practicate în zonă de sute de ani. Când cele 400 de hectare de vie au intrat pe rod, a fost gata si combinatul de vinificaţie. Utilajele nou-nouţe, cu inoxul strălucitor, molfăiau fără odihnă avalanșele de struguri, iar vinul curgea în valuri. Atunci se obţineau producţii uriașe, vinul era bun, avea vânzarea asigurată, totul era bine și frumos. Azi, întreg ansamblul arată ca un monstru cenuşiu, căzut în amorţire. Pare să tresară și să horcăie doar când o ușă deschisă scârţie asurzitor din ţâţânile ruginite. Monstrul e învelit cu solzi otrăvitori de azbest. „Știm că e cancerigen, dar așa a rămas de pe vremuri și n-avem cu ce îl schimba“, spune biologul Aurel Ciubucă.
Instalaţia de vinificat, reparată pe ici-pe colo, vopsită în verde, pare totuși nouă pe lângă utilajele din vie. Combinele bătrâne abia se mai urnesc. Niciuna nu mai recoltează, sunt folosite acum ca stropitori, dacă reușește cineva să le pornească. Tractoarele au 20-25 de ani. E o minune că mai merg! Şi nu e singurul lucru care ţine de miracol la Bujorul. În prefaţa unei monografii, directoarea Cristina Simion spune că staţiunea a rezistat până astăzi numai cu ajutorul lui Dumnezeu!
Baric de-al nostru, inox de-al lor
În ultimul timp, Staţiunea, tot mai săracă de la un an la altul, s-a îndreptat spre banii europeni. A fost mai greu până au învăţat oamenii să facă proiecte, să se descurce cu teancurile de dosare care îndoaie biroul. Numai așa s-a putut pune la punct un laborator de vinificare „cum nu se mai găsește la altă staţiune de cercetare din România“, se laudă directoarea.
În laboratorul cel nou, de vinificare, podeaua roșie te primește cu solemnitatea covorului de la marile evenimente. E făcută dintr-o rășină epoxidică pe care nu aluneci și nu se pătează, ca în farmacii. Utilajele de inox, aduse din Italia, întorc lumina în ferestre cu luciul lor.
Toate sunt noi, n-au primit încă botezul vinului. Unele nici n-au fost scoase din cutii. Aici se va face vin pentru expoziţii. De la sortarea strugurilor și până la învechirea vinului în baricuri româneşti, totul se va petrece în această hală nouă.
Vinurile obţinute aici, unde nici firul de praf nu pătrunde, îi vor aduce Staţiunii noi și noi premii. Un perete de la sediul administrativ e plin cu trofee, iar directoarea Cristina Simion păstrează în birou câteva dosare burdușite cu diplome pe care, se plânge ea, n-are bani să le înrămeze. Vedeta Staţiunii este „Prinţesa Covurluiului“, un vin cu un palmares impresionant la concursurile naţionale și internaţionale.
„Şi comuniştii cereau mult şi dădeau puţin!“
Aurel Ciubucă e biolog la Staţiune din 1980. Mai bine de jumătate de viaţă și-a petrecut-o aici. Îi ştie vinului toate secretele, până în adâncul moleculei. „Chiar bine, să spunem aşa, n-a fost niciodată la noi. Ceauşescu cerea vin bun, dar tot ce-mi trebuia mie ca să-l fac se oprea pe la Valea Călugărească şi pe la Ştefăneşti, la staţiuni unde erau pilele dictatorului. La noi ajungea te miri ce. Cu atât trebuia să ne descurcăm. Poţi să spui că e şi ăsta vreun merit, acolo: că faci vinuri bune cu mijloace puţine, găsind mereu soluţii în situaţii de criză“, spune Ciubucă.
Aici nu mai stă nimeni
Un biolog bun sau vreun vreun alt specialist din domeniul viei şi vinului nu s-a mai angajat demult la Târgu Bujor. Cine ar veni aici pentru salariul minim pe economie? Fără masă, fără cazare, fără prime pentru rezultatele din cercetare. Ba, de câţiva ani, fără deplasări de studiu în străinătate. Când se mai rătăcește vreun cercetător pe la Bujoru, ameţit de visuri și entuziasme tinerești, se trezește repede la realitate și pleacă fără să se mai uite înapoi.
Nici muncitorii calificaţi nu-s mai ușor de găsit. Munca la vie e grea și prost plătită. Iar zilierii, la cules, nu se înghesuie nici ei. Beneficiarii ajutorului social din Târgu Bujor nu se apleacă să culeagă strugurii de pe butuci. Asta ar însemna să câștige un ban în plus și n-ar mai primi ajutorul de la primărie. Vin mereu aceiași zilieri din Botoșani, din Vaslui, oameni care numai din asta trăiesc. Dar și aceștia, se plânge directoarea, sunt de la an la an tot mai leneși. Generaţiile tinere nu-s învăţate cu munca pe brânci, zi-lumină, din agricultură.
Foto Viorel Ilişoi
Prin 2003-2004 au venit la Bujoru și doi studenţi francezi ca să-şi facă lucrările de licenţă. Au stat trei luni. Când au venit, li s-a părut că s-au prăbușit în trecut, în altă lume. În toată staţiunea de cercetare exista un singur calculator, la secretariat, un strămoș al ordinatoarelor cu care erau obișnuiţi francezii la facultate. Unul dintre ei a rămas în România după facultate, dar nu la Târgu Bujor. Lucrează într-o podgorie particulară din sudul ţării.
Statul n-a pus un chior la milionul europenilor
Statul nu dă bani pentru Staţiunea de Cercetare de la Târgu Bujor. Le-a pus cercetătorilor staţiunea în braţe, în urmă cu vreo 14 ani şi asta a fost! Descurcaţi-vă cu ea! O lege bună a cercetării, zice directoarea Cristina Simion, a fost modificată de fiecare ministru, de la mandat la mandat, până n-a mai rămas nimic din ea. Toate intenţiile bune de la început s-au pierdut pe drum.
Inginera Simion lucrează la Bujorul de 31 de ani. În ultimii 11 a fost şi director. „Mai greu ca acum nu-mi amintesc să fi fost vreodată, spunea ea. Şi ţineţi cont că eu am muncit aici în comunism! Atunci se făcea doar cercetare şi vin, era un loc unde munceai din pasiune, pentru frumuseţea cercetării. De vânzare se ocupa statul.
Veneau contractele gata făcute. Noi eram cercetători, nu negustori! De prin 2000 trebuie să ne autofinanţăm. Vindem vin, struguri sau cerealele de pe vreo 300 de hectare, cât avem în cultură, şi scoatem atât cât să plătim salariile şi să mai putem face vin şi la anul. În anii buni, investim câte puţin în vie şi în Staţiune. Am mai replantat, am mai refăcut birouri, că era jale! Acum am ajuns la acoperiş şi gata, mai aşteptăm. Că eu vin la 1,5 lei litrul, cât mi se oferă acum, nu vând!“.
Ce s-a făcut bun în ultimul timp la Bujorul s-a făcut cu bani europeni. Statul n-a dat un leu. Statul nu face decât să trimită controale peste controale. Mai prost e că în curând Staţiunea de Cercetare va ieși de sub tutela Academiei Române, unde cât de cât a fost protejată, şi va intra în administrarea Ministerului Agriculturii. Cine știe ce ginecolog numit politic va decide, cu o trăsătură de pix, soarta cercetării știinţifice de la Bujorul!
Soiul nou - lăstarul speranţei
Inginera Alina Donici are 35 de ani şi este unul dintre cercetătorii de viitor ai staţiunii. Se mândrește că a omologat un soi nou de viţă, „Bujorul“, combinaţie între un soi de viţă nobilă şi unul de masă. Marele lui atu este că se coace timpuriu, pe la sfârșitul lui iulie, începutul lui august, și poate să ocupe astfel piaţa. Vinul este unul rose. Cercetările le-a început altcineva, în 1997, și le-a finalizat ea abia acum cu acest soi promiţător. E primul soi creat, în totalitate, la Staţiunea din Târgu Bujor.
Un soi nou apare după cercetări și de 30 de ani, uneori. În cercetare ai nevoie de timp, de linişte şi de continuitate, de finanţare continuă, iar puţinii cercetători care au rămas aici au trebuit de multe ori să iasă din laborator și să se ocupe de cu totul și cu totul altceva. S-a mai omologat şi o clonă a unui soi, iar alte viţe sunt acum, în laborator, la teste. Parcă și vezi cum mlădiţele lor se strecoară printre betoanele comuniste și printre utilajele ruginite, se răsucesc în soare și, crescând, smulg staţiunea din mizeria în care se zbate. E un vis la care cercetătorii de aici, ignoraţi de stat, dacă nu chiar batjocoriţi, nu vor cu niciun chip să renunţe.
Foto Gabriel Kolbay şi Viorel Ilişoi
